Pages

Monday, July 29, 2013

Farsa

Am ajuns acasă după miezul nopții. Întuneric beznă și liniște deplină, semn că ei dormeau. Am intrat tiptil în camera mea, să nu fac zgomot. În timp ce căutam întrerupătorul, liniștea a fost spulberată de o muzică lugubră. Doar întuneric și muzica aia care îmi dădea fiori. Nu am mai reușit să aprind lumina. Ceva m-a prins de picior și urletul meu a pornit toate sistemele de alarmă din cartier...

Așa ar fi trebuit să fie...De fapt, a ieșit în felul următor:

Pe la 12, primesc mesaj de la sora mai mică: "Când vii?" "Acum aștept autobuzul", îi răspund eu. "Aha, deci ajungi cam într-o juma de oră..." zice ea. "Vrei să ajung mai târziu?" întreb eu candidă, gândindu-mă și eu ca omul că na, poate vor și ei să facă prostii foarte, foarte mari înafara dormitorului, atât de mari, că nu le ajungea o juma de oră... "Nu, nu, e ok", zice ea. 

Ajung acasă. Luminile stinse. Liniște mormântală, nici măcar sforăituri nu se aud. Parcă nici n-aș fi vorbit cu ei acum treizeci de minute. I-or fi extenuat prostiile, m-am gândit și am intrat rapid în baie, că făceam pe mine. Din baie, aud o muzică. Și-a schimbat Nică melodia la telefon, îmi zic eu, în timp ce nu mai terminam de făcut pipi. Și cântă muzica aia și cântă și cântă...Și eu fac pipi și fac...și fac... Băi, dar ce or fi făcut ăștia de dorm așa, să știu și eu, pentru când am insomnie, mă întreb. Încep să mă demachiez, dacă tot sunt în baie. După vreo zece minute, muzica aia oribilă se aude în continuare. Nu are cum să fie ton de apel, că durează de prea mult timp. Cred că au programat televizorul să pornească la vreun film de groază și ei dorm ca porcii și n-aud nimic. Ies din baie, mă uit în living, televizorul stins. Stau oleacă, să pricep de unde vine muzica. E clar că e pe aproape, dar nu-mi dau seama unde peștii mei e. Intru la ei în cameră, fie ce-o fi, doamne ajută să nu rămân cu traume, că am destule deja.

- Natalia, dormi?
Asta izbucnește în râs. 
- Ce-ai, fată? Ce puneți la cale?
Asta nu mai poate!
- Du-te în camera ta și prefă-te speriată!
Ok. Mă duc în camera mea, aprind lumina, mă uit în jur, nimic. 
- Stinge luminaaa!!! răcnește soră-mea.

Dau să sting lumina, când văd o mână ieșind de sub pat și apucându-mă de picior. Urlu ca din gură de șarpe, fug în hol, mă așez pe jos, într-o stare de semi șoc. Cred că mi-au curs și două-trei lacrimi.

Soră-mea și prietenul ei se amuză copios, melodia aia lugubră încetează (era coloana sonoră de la sperietură, care cânta de pe telefonul lui Nică, plasat ingenios printre pantofii din hol) iar eu mă gândesc dacă nu cumva aș fi murit de inimă în cazul în care în loc să poposesc în baie un sfert de oră, m-aș fi dus direct în cameră...Dar deh, așa e cu copiii...ei se țin de șotii și eu încerc să țin pasul...

Tuesday, July 23, 2013

Relația mea cu tehnologia

Mi-am luat smartphone la sfârșitul anului 2011 și numai pentru că îmi lăsasem iubitul la Toronto și trebuia să comunicăm ca să ținem focul aprins. Până atunci, din doi în doi ani îmi prelungeam abonamentul la Cosmote și îmi luam unul dintre telefoanele cu 1 leu. Era maxim ce puteam da pe un telefon, deși slavă domnului, vorbeam la telefon, nu glumă. Și când am cumpărat smartphone-ul, l-am cerut pe cel mai ieftin, evident, un LG nu știu de care, îl folosesc și acum și încă îi descopăr chestii noi, nu pentru că e el prea deștept ci pentru că nu sunt eu prea tehnică.

Laptop mi-am cumpărat din Canada, de la Walmart. Mă interesa să fie ieftin, să aibă loc în geantă și să pot sta pe Facebook, pe email, pe blog și să îl pot întreba pe zeul Google chestii. Am dat pe el 220 de dolari și merge și în ziua de azi. Cred că nu exagerez dacă îl încadrez la categoria investiții, și nu la categoria cheltuieli.

Să nu credeți că dacă nu investesc în tehnologie, sunt împotriva ei. Nuuuu, nici pe departe. Îmi place să primesc înștiințări pe Facebook despre ce face Curiosity pe Marte, îmi place că am prietenii la un click distanță, fie că locuim în aceeași țară sau la mii de kilometri distanță, îmi place că nu trebuie să îmi spăl hainele în Tamisa, îmi place că de la mine din pat pot să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în domeniile care mă interesează, fără să bat drumuri pe la biblioteci, că pot să îmi îndrept cârlionții într-un sfert de oră la mine în baie, că nu trebuie să păzesc cafeaua să nu dea în foc și multe, multe altele. 

Doar că am eu o problemă, și anume, nu îmi place să investesc în lucruri, mai ales dacă nu am nevoie stringentă de ele. Prefer să investesc în călătorii, experiențe, amintiri, mâncare, bere, mă înțelegeți voi, cred că v-ați prins deja că de fel sunt hedonistă. 

Să schimb totuși ordinea de idei, să ajung unde vroiam să ajung de fapt, că iar am luat-o pe coclauri. Vă povesteam acum câteva săptămâni de aventura mea de la mare, cu italianul cel haios. Să vă fac niște update-uri, zic, că m-am luat cu Londra și am uitat ce era mai important și mai savuros, adică viața mea amoroasă.

Ei bine, grație Whatsapp și Skype relația noastră s-a dezvoltat, a crescut, eu am învățat italiană (am zis că e mai rapid așa decât dacă aștept să învețe el română sau engleză), ne-am cunoscut mai bine, am mai glumit, am vorbit și serios, amore grande, ce mai!

Și când te gândești că acum vreo 10-15 ani,  în intervalul ăsta de timp abia am fi reușit să schimbăm maxim două scrisori și câteva poze de prin vreun album vechi  și poate să ne sunăm pe fix câteva minute pe săptămână, probabil eu cu taxă inversă, că ar fi fost scump. Tehnica asta, domne, dă noi dimensiuni aventurilor de vacanță, nu credeți? Adică, voi vă dați seama că dacă nu ar fi existat internet și smartphone, eu nu aș mai fi plecat la Milano săptămâna viitoare? 

Morala: Say "hello". You never know where it might take you.




Thursday, July 18, 2013

Cum să cunoști oameni la Londra

Aseară am ieșit din cercul meu strâmt și am purces să socializez. Era și cazul, că sunt aici de aproape două săptămâni, timp în care am făcut niște incursiuni prin oraș, dar solitare. Nu mă plâng, pentru că eu sunt o companie deosebit de plăcută și niciodată nu mă plictisesc când sunt doar eu cu mine. Dar na, am nevoie de oameni, că din poveștile oamenilor mă hrănesc spiritual, oamenii mă inspiră, prin prisma oamenilor din jurul meu învăț despre mine, despre limitele mele și mai ales, despre cum să nu fiu eu ca femeie în general și ca ființă umană în special.

Și deci m-am dus la un language exchange care se întâmplă în fiecare miercuri seara în Zoo Bar din Leicester Square. Îmi plac întâlnirile de genul acesta, mă duceam la un language exchange și în Toronto, cred că acolo mi-am făcut cei mai mulți prieteni. 

Îmi place caracterul informal al acestor meetups. Lumea șade care pe unde dorește, care pe unde apucă sau din contră, nu șade deloc și se plimbă de colo colo. Dacă dorești să exersezi o limbă anume, cauți un nativ din nația respectivă și te conversezi despre ce dorești tu. Dacă n-ai chef să exersezi nimic nu-i bai, stai de taină aiurea în tramvai sau bagi un flirt dacă interlocutorul ți-e pe placul inimii, totul pe muzică și voie bună, că doar e bar. Poți să vorbești cu o sută de oameni într-o seară sau doar cu unul. Poți să dai peste idioți sau peste oameni super mișto. D-aia e bine să vorbești cu cât mai mulți, că nu se știe de unde sare iepurele. Iar intratul în vorbă nu-i nici penibil și nici complicat, având în vedere că toată lumea e prietenoasă și zâmbitoare, că doar de-aia se află toți acolo, să cunoască oameni. Așa că totul decurge la modul cel mai direct și mai natural cu putință, gen my name is Lavinia, what's your name? Atât de simplu e, zău.

Aseară am vorbit cu niște italience cu un accent adorabil, și frumoase pe deasupra. Ele aveau 23 de ani și tenul aferent, strălucior și uniform, eu mă uitam la ele cu o mare ciudă, care eventual mi-a trecut când m-au întrebat dacă sunt studentă, că cică par de 26-27 de ani. Trăiască fondul de ten, zic. 

Apoi am vorbit cu un britanic de seama mea care ajunsese acolo absolut întâmplător. Trecea prin fața barului, a văzut aglomerație și a zis să intre să vadă despre ce e vorba. I-a plăcut ideea și dacă tot era acolo, s-a gândit să își exerseze spaniola. Situația lui e un pic ciudată, în sensul că vorbește spaniolă foarte bine, dar nu înțelege spaniola vorbită. De obicei e invers. Am vorbit vreo cinci minute cu Felipe din Madrid și bietul britanic se uita la noi ca la un meci de tenis: cu gura căscată și cu capul când stânga, când dreapta, în funcție de cine scotea cuvintele pe gură. La sfârșit ne-a spus într-o spaniolă impecabilă că el n-a înțeles nimic. 

Le-am întrebat și pe italience și pe britanic ce părere au despre români, că tot aud povești despre români discriminați în străinătate și despre cum ne detestă pe noi străinii. Și dacă tot am prins două italience și un britanic la aceeași masă, am zis să-i iau la bani mărunți, să văd și eu exact cum stă treaba pe teren. Italiencele mi-au zis că au o prietenă româncă și britanicul mi-a spus că el încă nu are nici o părere, așteaptă totuși cu nerăbdare ziua de 1 ianuarie 2014, când românii vor da năvală să facă praf Marea Britanie, după cum prezice mass-media. Apoi mi-a cerut numărul de telefon. Aaaa, și cu una dintre italience mi-am dat întâlnire miercurea viitoare. Deci, dragii mei, situația la fața locului nu e chiar așa de gravă, după cum vedeți. Ori am eu noroc chior și dau doar peste oameni mișto și deschiși la minte.

Am vorbit și cu prietenul meu chinezo-canadian pe care l-am cunoscut la Toronto, tot la un language exchange, de fapt. Și nu, nu ne-am întâlnit întâmplător, cum mi se întâmplă mie de obicei, ci ne-am dat întâlnire în prealabil, după ce observasem pe Facebook că după ce s-a plimbat un an prin America de Sud și prin Asia, într-un final s-a stabilit la Londra. 

Apoi am plecat spre casă și pentru că de obicei mă cred mai inteligentă decât e cazul, am hotărât că sunt în stare să abordez o scurtătură, așa. după ochi, că hartă n-aveam. Ei, doar că n-am fost în stare, se pare, că am sfârșit prin a mă rătăci serios. Dar a fost frumos, că am ajuns prin China Town și prin Soho, de unde nu-mi mai venea să mai plec, deci, până la urmă, bine că m-am rătăcit, că Londra la miezul nopții e frumoasă, vie și colorată, de zău că nu-ți mai vine să te duci acasă.

Thursday, July 11, 2013

Londra

Beau o vodka orange și vă scriu de pe canapeaua mea din Kingsbury, după o zi de plimbare pe Baker Street și pe Oxford Street și de lenevit în Hyde Park, cu căștile în urechi și gândurile departe. Spre seară, am poposit oleacă în Trafalgar Square, unde, pe un ecran se transmitea în direct de la Royal Opera House un spectacol de operă. Nu știu care, ceva de Puccini, foarte, foarte frumos. 

Da, m-am mutat la Londra. Am ajuns aici vinerea trecută, la ceas de seară, după așa de multe ore, de parcă veneam de la New Delhi, nu de la Craiova. M-am mutat aici că a fost de-a dreptul musai, că zău dacă mai aveam ce să scriu pe blog. Adică, pentru voi am făcut-o, ca să știți. La Craiova nu mi se mai întâmpla nimic, devenise costisitor să plec toată ziua bună ziua în niște vacanțe, doar că să pățesc chestii pe care să vi le povestesc. The things I do for you, măi oameni buni, măi!

Nu, nu am job aici și nu, nu știu dacă o să rămân aici. Asta mă întreabă toată lumea, deci bănuiesc că v-au trecut și vouă întrebările astea prin cap. Părerea mea e că omul nu-i copac, să stea doar într-un loc. Lumea asta e mare și numai bună de cutreierat. O să mă vântur toată viața de colo colo, vă promit și îmi promit. La Londra nu știu cât stau, probabil până îmi vine altă idee. Sau până mă primește Canada. Om vedea. Până una alta stau, mă plimb, îi gătesc surorii mai mici și imi caut job. Orice fel de job. Sincer, mi-ar plăcea să fiu chelneriță o vreme. N-am fost niciodată chelneriță, mi se pare foarte mișto ca și experiență. I know, I know, nu-s zdravănă la cap, nu mă mai certați!

Cel mai mult îmi place la Londra că pot să mă duc în parc și să mă întind pe iarbă fără să am grija rahaților de câine. Sincer. E așa o voluptate imensă să te poți așeza liniștit pe iarbă! Și îmi plac oamenii. Îmi primul rând, pentru că sunt frumoși. Și nu vorbesc din punct de vedere fizic. Sunt frumoși că nu sunt încruntați, că zâmbesc, că zic sorry și thanks tot timpul, că se îmbracă în culori turbate, că își poartă hainele cu relaxare, fără să fie copleșiți de povara brandurilor, că sunt ei, că își văd de treaba lor și nu se uită unii după alții etc. Apoi îmi plac pentru că sunt de toate felurile. De toate culorile și religiile, îmbrăcați tradițional sau glamorous sau rock sau ciudat. Îmi place diversitatea de mor pentru că într-un oraș așa de cosmopolit simt că am și eu loc. Nu se uită nimeni la mine dacă merg pe stradă și cânt în timp ce ascult muzică, de exemplu. Trec neobservată, nu exist în marea asta de oameni care mai de care mai altfel decât celălalt. 

Toate ca toate, dar mâine fac o săptămână de când sunt aici și încă nu mi s-a întâmplat nimic senzațional. Asta dacă nu luați în calcul că de vreo trei zile am păduchi și că pe o stradă oarecare, puțin circulată, am dat nas în nas cu un tip pe care l-am cunoscut când am vizitat Londra în 2011. Lumea e mică și la Londra, bag seama. Dar a fost ok, a dat o bere băiatul, oricum mă cam plictiseam.

Ei, cam atât de pe canapeaua mea din Kingsbury. Până una alta, nu uitați să live, love, laugh, dragii mei. Eu una, asta mi-am setat ca planuri de prezent și de viitor. See ya!