Căutare

Thursday, October 24, 2013

Și am mai adăugat un păcat pe listă

Aseară am fost la un spectacol de stand up comedy bilingv, în engleză și în italiană. Dar nu faptul că sunt trilingvă e important, ci faptul că m-a însoțit un baiat atât de frumos, că nu mai avea stare suflarea feminină din sală (sala era destul de mică, dar mă rog). Ziceai că au pureci, așa se fâțâiau gagicile pe scaune, cu ochii după băiatul meu, ca girofarul. Aproape că m-am simțit vinovată că îl țin numai pentru mine și în timp ce ele nu mai știau cum să semnalizeze că există, mintea mea activă începuse să coacă un business plan și anume să îl scot pe băiat la închiriat:  5 lire să pui mâna pe el, 10 lire să pună el mâna pe tine, 15 lire să îl pupi, 20 de lire să te pupe el pe tine etc. 

I-am și spus despre ideea mea genială la un moment dat, când m-am întors după cinci minute petrecute la budă și l-am găsit asaltat. La care el m-a întrebat cât la sută primește din profit. Și i-am spus că nimic, că el se alege cu pupatul și cu mângâierile, să nu fie obraznic și să mai ceară și bani.

Desigur că vă întrebați ce are băiatul de e așa frumos. Păi în primul rând e înalt (dacă stă pe scaun este cât mine în picioare) apoi e brunet și exotic și la spectacolul cu pricina erau doar italieni și englezi, deci arieni spălăciți. Apoi, nu avea ochi pentru nimeni, era grămadă pe mine, copleșindu-mă cu gesturi de tandrețe și un bărbat care e și înalt și frumos și tandru, face să ticăie ceasul biologic în femei, chiar dacă tandrețea nu le este adresată.  

Și desigur că vă întrebați ce vede frumosul acesta la mine. Nu sunteți singurii, și eu mă întreb, deși știu sigur că sunt cea mai fabuloasă ființă din univers. Totuși, bănuiesc că mă place pentru că este programator. Și pentru că programatorii sunt ciudați ei ca specie, într-un mod șarmant, desigur.

Și acum, mai mult ca sigur, vă întrebați: da' italianu'? da' italianu'? Să știți că un italian, cât e el de italian, devine ușor istorie când trăiești într-un oraș ca Londra, plin de ispite. Și da, eu uit ochii pe care nu-i văd măcar de două-trei ori pe săptămână. Mai ales dacă văd alți ochi...I know, I know...sunt incorigibilă. Și plină de păcate. Doamne, iartă-mă. Dacă vrei...Dacă poți...

Apropo: oare mărturisirea păcatelor pe blog se ia în calculele divine ca și spovedanie? Ce credeți? Dacă da, eu cred ca ar trebui să fiu avansată la rang de sfântă. Aș fi cu cruce roșie în calendar și de ziua mea s-ar da dezlegare la bere. 

Saturday, October 19, 2013

BREAKING NEWS: Alain de Botton tocmai a aflat că exist!

Să vă spun ce mi se întâmplă! 

Cum stăteam eu așa, cuibărită în pat, cu o cafea caldă, citind The Pleasures and Sorrows of Work de Alain de Botton, unul dintre scriitorii mei "cei mai" preferați, dau peste următoarele rânduri:



Eu, repede subliniez, pozez și pun pe Facebook, să împart gloria momentului în care aflu că Alain a auzit de orașul meu de baștină, cu restul omenirii. Am pus și pe Twitter și nu ziceți măi fraților că a văzut Alain și că mi-a dat follow pe Twitter!

Și cum mă extaziam eu toată în fața emailului care zicea că Alain de Botton is now following you on Twitter, hop alt email: Alain de Botton has sent you a direct message on Twitter! Am deschis mesajul cu emoție, doamne, tremuram, aveam fluturi în stomac, simțeam că-mi cade calciul! Și ne-am conversat noi oleacă și bineînțeles că eu, Lavinia necredincioasa tot întrebam, is it you? is it really you? Mă rog...Printre altele i-am explicat că a scris greșit Craiova și și-a cerut omul scuze pentru eroare. Eu una, l-am iertat, și zic să-l iertați și voi, dragi craioveni și dragi români, că prea e simpatic, să-și rupă el zece minute din timpul lui, să stea de taină cu mine. Nu?

Monday, October 14, 2013

Lavinia la Londra - ultimele noutăți

Sunt absolut convinsă că nu vă mai puteți desfășura existențele pentru că nu știți ce mai fac, cum o mai duc. Și mi se pare normal, adică, să ne înțelegem, mă mir nespus că mai răsare soarele și că mai funcționează forța gravitațională, având în vedere că n-am mai scris eu pe blog de atâta timp.

Ultima dată când v-am lăsat să intrați în cercul meu strâmt, eram chelneriță într-un restaurant indian și foarte mândră de asta, pentru că mi se pare primordial să fii chelner înainte să ajungi scriitor celebru. Cumva, mă simțeam mai aproape de premiul Nobel pentru literatură, ducând mâncare și băutură la mese.

De când s-a așternut liniștea și praful pe blog, mi s-au întâmplat nenumărate lucruri. Experimentez atâtea soiuri de impresii și trăiri aici, că umblu cu agenda după mine, să-mi notez, că deh, mai uită baba. În primul rând, am ajuns să chelneresc în încă un restaurant indian, cumva freelance, adică mă chemau când aveau nevoie. Freelance writer, freelance waitress, same shit, zic. Povești din cele două restaurante vă zic altădată. 

Și cu cât chelnăream mai mult, adică mai multe seri pe săptămână, cu atât simțeam că mă lasă mai mult nervii. Nu jobul în sine mă obosea, ci orele de lucru. Mi se întorsese viața cu fundul în sus: seara munceam, noaptea până a doua zi la prânz dormeam, apoi până la 5 când trebuia să plec, leneveam. Și cât mă bucurasem eu că nu mai trebuie să mă trezesc dimineața! Ideea e clară, mie nu-mi convine nimic. Daca am job de zi, mă enervează că trebuie să mă trezesc devreme, dacă am job de seară mă enervează că trebuie să mă trezesc târziu. 

Așa că a stat dumnezeu cel în care nu cred eu, a cumpănit el cum s-o mai dea cu mine, doar-doar oi începe să scriu iar pe blog, așa că m-a reorientat profesional spre meseria de dădacă. Nu râdeți, mie chiar îmi plac copiii. După adulți nu mă omor eu, dar copiii îmi plac mult și nu știu cum naiba, dar mă plac și ei, deși nu-s vreo Mary Poppins.

Dar să vedeți cu ce a venit la pachet acest nou job, țineți-vă bine! Deci, lucrez 3 TREI zile pe săptămână, de luni până miercuri. Sarcinile de serviciu constau în a duce în parcuri, la zoo, la muzee etc o păpușică de 2 ani. Și bineînțeles, trebuie s-o distrez. Practic sunt plătită s-o dau în mintea copiilor și mai am și patru zile de weekend. Pe deasupra, locul de muncă se află la vreo juma de oră distanță de vastele mele apartamente, ceea ce pentru Londra e mare lucru. Puii mei, atâta făceam de la mine din cartier până la muzeul la care lucram, când stăteam în Craiova. Și uite așa, au fost împăcate și capra și varza, ambele fiind eu în această ecuație. M-am gândit cum ar putea fi îmbunătățit acest aranjament și tot ce am găsit a fost să pot lucra de marți până joi, că și așa nu-mi place lunea. Sunt foarte pretențioasă, după cum vedeți. Când eu vă spun că mie nu-mi convine nimic! Da' nimic!

Sincer vorbind, singurul cusur pe care îl găsesc acestui job este că va trebui să-l schimb în câteva luni, că doar sunt și eu intelectuală, vorba lui taică-meu care fierbe de draci și de rușine că sunt dădacă. Și partea proastă când ești intelectual, e că muncești de la 9 la 5, de luni până vineri, că ai responsabilități și toate astea pe același salariu pe care îl iau eu ca dadăcă, fir-ar să fie. Ok, poate un pic mai mult. Dar nu foarte mult. Acum îmi înțelegeți drama? 

Până una alta, săptămâna trecută am terminat și cu chelnăreala (o lună am chelnărit în paralel cu dădăcitul). S-a terminat frumos, cu un fel de petrecere cu câțiva colegi, până pe la 3 dimineața, petrecere de care o să vă povestesc în episodul următor. 

Așa că weekendul acesta a fost primul meu weekend de patru zile, deci am luat-o încet de tot. Joi am lenevit. Rău! Vineri, pe ploaie și vânt, am plecat la cumpărături de chestii mai pentru casă, mai pentru mine, pentru că merit. M-am întors epuizată de schimbat trenuri și cărat plase dar tot am ieșit seara în lume. Și nu oriunde, ci într-un club în Mayfair, tot pentru că merit. Sâmbătă am lenevit oleacă, apoi am făcut piața, mă rog, supermarketul, apoi am gătit, apoi am scris. Duminică ar fi trebuit să ies la Tate Modern cu un profesor de economie, originar din Uzbekistan, dar mi-a fost lene. O să ies weekendul următor, dacă o să mai vrea el. Apropo, știați că ăștia din Uzbekistan au ochi de chinezoi și vorbesc rusă? Ciudată combinație, frate. 

Nu știu cât timp o să mai fiu dădacă, dar știu că vreau să profit de weekendurile astea lungi la maxim. Mi-am întocmit și listă cu ce am de făcut. Vreau să văd musicaluri, piese de teatru, vreau să merg la comedy clubs, la concerte, la flea markets, la muzee. Vreau să citesc mult de tot și să-mi termin de scris cartea. Pe care trebuie s-o iau de la început că m-am răzgândit în privința tonului. Vreau să merg la Paris și la Dublin și vreau să cunosc mulți oameni frumoși cu povești frumoase. Pe bune acum, voi vedeți câtă treabă am? Și trebuie s-o fac pe toată! Voi chiar credeți că mie mi-e ușor?

Saturday, October 12, 2013

Mai în glumă, mai în serios, articolul acesta NU este despre mine!

Hai să nu vă mai povestesc despre mine azi, să vă mai spun și despre sora mea mai mică câte una, alta, că nu v-am mai spus de tare mult timp ce boli mai are. Pentru cei care nu știu care-i faza cu soră-mea, mă scuzați că mi-e lene să pun linkuri, vedeți că are o etichetă dedicată, citiți și minunați-vă, dacă sunteți curioși. Pe scurt, în cazul în care nu aveți chef să citiți câțiva metri de articole la ora asta și nici mai târziu, să știți că soră-mea e ușor ipohondră, în sensul că atunci când se mută, ea întâi se informează unde e dispensarul și abia apoi, dacă îi convine cum e poziționată clădirea față de dispensar, întreabă cum e și treaba cu chiria. S-a auto-suspectat de toate cancerele posibile, a insistat chiar pe lângă doctorii care îi spuneau că n-are nici pe dracu, a fost dată afară din cabinete medicale, că mureau oamenii bolnavi pe la uși, din cauză că ținea soră-mea medicii ocupați cu prostii. Dar degeaba. Nu era să moară decât de gripă și de pojar. Astea au fost cele mai grave afecțiuni pe care le-a avut. Afecțiuni reale, vreau să zic.

Ultima ei șansă la un cancer a fost o alună situată pe buza superioară, alună care a fost chiar drăguță la vremea ei. Doar că în ultimii ani a început să crească, să se deformeze și să capete vreo trei nuanțe. Mai avea și păr în ea, vă dați seama ce oribil.

Să nu credeți că nu s-a căutat la aluna cu pricina în România, doamne, cum nu! Dar i s-a spus că e ok, că daca găzduiește păr înseamnă că e benignă, ba chiar un doctor i-a zis să o lase acolo, că e simpatică foc cu alunița aia. Profesionalism, nu glumă. În schimb, doctorul cu pricina i-a ochit alte alunițe pe spate și nu a lăsat-o pe asta să plece până nu i le-a scos. Nu știu cum naiba i le-a scos, că i-au rămas niște cicatrici de zici că a fost secționată. A mea când a văzut cicatricile alea enorme rămase de la niște alunițe mici pitice, a zis că pe aia de pe față nu și-o scoate în veci, poate să aibă și șapte cancere, că îi scoate doctorul și buzele, în ritmul ăla. Dar asta a fost acum câțiva ani.

Căci acum vreo lună, sătulă de aluna aia hidoasă și foarte plictisită că nu se mai bănuise de nici o boală letală în ultimul timp, a plecat la doctorul de familie, de aici de la Londra, să ceară o trimitere la un specialist. Băi și vine soră-mea acasă entuziasmată foc:

- Fată, mă trecu pe lista de urgențe cu aluna!!! 

În sinea ei cred că făcea chimioterapie deja, exulta de-a dreptul! 

Pe scurt, în vreo două zile a ajuns la specialist care i-a spus ca nu crede că-i malignă, dar oricum, aluna trebuie scoasă și trimisă la biopsie (alt cuvânt preferat al soră-mii, din câmpul lexical al cancerului, bineînțeles). 

Apoi a primit scrisoarea cu invitația la operație. Și dă-i jelanie. Că ea nu e pregătită. Că să mergem cu ea. Că dacă moare. Că dacă are cancer. Că dacă o să-i rămână semn urât, cât e ea de frumoasă. Că dacă doare. Că aluna ei, ce frumoasă e. Până a plecat de acasă a chițăit într-una. Că de ce nu merg cu ea, mai ales. Că mi-era somn, d-aia. Și că nu se opera pe creier. 

Și s-a întors maimuța acasă cu o buză umflată și cu firele la vedere. Și altă tragedie a fost că nu putea să se jeluiască pentru că îi plezneau firele. Drept urmare, statea, cu ochii plini de suferință (doar trecuse printr-o intervenție chirurgicală) și se uita în oglindă. Vreo două zile s-a alimentat cu paiul și urla la noi din ochi să n-o facem să râdă că i se deschide operația. Apoi a început să vorbească. Mare nebunie. Că nu e cusută rana bine, că sigur i-a prins doctorul și din buză când a cusut-o și o să arate ca o rozătoare. Că daca se infectează și face septicemie și moare. Că o strâng firele, sigur i s-au încarnat. Că și le scoate singură, că așa ceva nu se poate. Că de ce n-o cheamă la pansat. Că ăștia nu-s doctori, sunt măcelari. Și tot așa, o săptămână întreagă a presupus consecințele unei eventuale erori în extragerea alunei. Apoi firele au fost scoase de organele specializate și totul a revenit oarecum la normal. Oarecum, pentru că urma să primească rezultatul biopsiei. Care, ghinion, a fost negativ. Din nou, n-avea nici pe dracu. Așa că s-a apucat să caute pe google simptomele leucemiei, că de-asta nu a avut niciodată... Vă țin la curent despre evoluția psihozei surorii mele mai mici. Apropo, o vreți?

P.S. Lăsând gluma la o parte, vreau să vă povestesc puțin despre Odette Leoveanu, o fată de 29 de ani, din Craiova. Nu suntem prietene, dar avem cunoștințe comune și cred că ne-am și întâlnit tangențial de câteva ori. Nu știu ce profesie are, nu știu ce pasiuni are, nu știu nimic despre ea. Știu doar că are cancer și mai știu că nici un om de 29 de ani nu ar trebui să privească moartea fix în ochi, așa cum face Odette acum. Vă rog să intrați pe siteul www.pentruodette.ro, să îi citiți povestea și să o ajutați fiecare cum puteți. Chiar și popularizarea cazului reprezintă o mână de ajutor pe care i-o dați lui Odette în lupta aceasta nedreaptă pe care o duce. Vă mulțumesc.