Mă uit filosofic cum aproape se termină și aprilie și aproape mai e gata un an. Și ca să continui cu filosofia, vă mărturisesc că timpul trece repede când toate merg bine. Mă aflu în acel stadiu al vieții mele când toate sunt așezate și pe pilot automat. Nu am absolut nicio grijă și sunt atât de fericită și liniștită că mi-e și necaz că mai am căderi depresive din când în când.
Și asta e o altă revelație, depresia d-aia nu mai poate că, în ciuda ei, ți-ai aranjat cât de cât viața, ea tot trage de tine ca un copil temperamental. Și tu trebuie să o tratezi exact așa, ca pe un copil temperamental: o iei în brațe, îi arăți că o vezi, o simți, o accepți așa cum e, te așezi cu ea într-un pat comfortabil, plângeți împreună un pic, apoi încerci să îi distragi atenția cu un somn bun, o mâncare sănătoasă, o oră de sport, o carte interesantă. Dacă nu reușești, suni la numărul de urgență și ceri ajutor specializat. Asta in Anglia. În România, dumnezeu cu mila.
Dar să las filosofia și să trec la contabilitate, să fac un bilanț, să vedeți că ea, viața e rea chiar și când e bună. Sau invers.
În ianuarie am avut o grămadă de probleme de familie și o grămadă de oameni în casă, nu mai știam cum să mă mai împart. Am muncit doar 40 de ore toată luna, că nu am mai avut timp și de asta.
În februarie am muncit extraordinar de mult, că am fost prinsă în două procese, dintre care unul părea că nu se mai termină, deci am scos pârleala pentru lipsa de activitate profesională dătătoare de venit financiar din ianuarie. Problemele din familie au început să se rezolve încet dar sigur și viața părea să intre iar pe făgașul normal.
În martie s-a mutat surplusul din casă, adică sora mea și bebelușa ei, cantitatea de muncă a fost rezonabilă, toate problemele rezolvate, dar s-a îmbolnăvit menajera. A trebuit să mă ocup de casă, ceea ce m-a terminat psihic și m-a transformat într-o vrăjitoare agresivă, atentă la fiecare firimitură făcută de ai mei, la fiecare farfurie murdară și rufă nepusă în coș. Cumva, am realizat că liniștea și pacea din familia noastră nu este dată de personalitatea mea fermecătoare, cum credeam eu, ci de o persoană care să ne facă menajul zilnic, că noi nu suntem în stare fără să ne încăierăm. Deci m-am apucat iar de căutat menajeră, ca să îi salvez prietenului meu relația cu mine.
Abia acum, în aprilie, lucrurile au redevenit plictisitoare, în sfârșit. Toată lumea e sănătoasă și voioasă, sora e la casa ei, am și menajeră nouă, s-a lungit și ziua, numai că nu a venit primăvara încă. Asta e singura mea problemă momentan, și, din păcate, nu o pot rezolva decât printr-o vacanță într-o zonă mai caldă. Adică oriunde în Europa, din câte am înțeles de la buletinul meteo, mai puțin insula asta nenorocită. Ideea e că nu am chef să plec niciunde. Am nevoie de soare urgent dar îl vreau la mine în grădină și cu asta basta.
În mai o să mai am o cumpănă, că vine soacra de la Rio de Janeiro în vizită. Soacra mea vorbește mult și vrea să știe tot și nu o descurajează nici măcar faptul că eu nu vorbesc portugheză. Mă cere la telefon mereu și are conversații întregi cu mine, deși eu nu particip. Inițial am zis că plec în vacanță o săptămănă dintre cele trei în care ea o să fie aici, dar, v-am zis deja, nu am chef de călătorit, și în plus o să am de învățat pentru un examen, așa că probabil o să îmi petrec timpul la biblioteca locală. Și la soră-mea, dacă se îngroașă gluma și se întețește conversația în portugheză.
În iunie o să am examenul pe la jumătatea lunii, deci practic toată luna va fi compromisă de stres. Abia în iulie o să ma relaxez și eu din nou, asta dacă nu se mai întâmplă chestii.
Sper că până atunci să iasă și soarele, că mi-e dor de Londra, de bere rece la Southbank, de apusuri de soare la Hampstead Heath, de seri în grădina muzeului V&A, de o plimbare în parcul Richmond, de amiezi de vară în Hyde Park, de liniștea de la mine din grădină, de cireșe și de piersici mâncate cu kilele. Și cam atât, că aici vara ține două săptămâni, cu indulgență, nu e timp de făcut prea multe.
No comments:
Post a Comment