Căutare

Sunday, February 2, 2020

Sex, bărbați și depresie: nu acum, dar curând

Mă gândeam despre ce să scriu pe blog, acum că am hotărât să îl bag la reanimare. Când eram în România scriam despre peripețiile mele românești, multe de tot, nu mai pridideam. Apoi când m-am mutat în Londra am scris despre peripețiile londoneze, care au fost peripeții până au devenit normalitate. M-am obișnuit repede cu binele, ies in fiecare zi din casă convinsă că mi se cuvine ca totul să îmi meargă șnur până când ajung înapoi acasă. Mă încrunt toată dacă trebuie să aștept metroul mai mult de două minute, sau dacă nu se deschide o casă suplimentară la Pret A Manger când am trei persoane în fața mea, ca să înțelegeți în ce hal am ajuns. 

Acum am o viață despre care nici cel mai iscusit sciitor nu ar avea ce să scrie. Sincer, dacă aș fi urmărită, mi-ar muri urmăritorul/hărțuitorul de plictiseală. Ar juca solitaire in fața casei până i-ar sări ochii din cap.

Viața mea se desfășoară în felul următor:

Ca orice om, muncesc. Doar că eu, liber profesionistă, aleg să nu muncesc mult. Muncesc să fac cât am nevoie, plus ceva pe deasupra, după care stau. Muncesc între 15-25 de ore pe săptămână. Când am câte două zile consecutive în care stau închisă în vreun tribunal câte șase-șapte ore, deja mi se pare că trece viața pe lângă mine. Timpul petrecut în tribunale este de obicei timp de așteptare. Câteodată stau cinci ore din care muncesc propriu zis zece minute. Sau câteodată muncesc toate cele cinci ore. Nu se știe niciodată. Știu când încep munca, habar nu am când termin. Pot să termin în cinci minute sau în șapte ore. 

Ideea e că, uneori, chiar și când sunt la muncă, de fapt nu muncesc. Citesc. Citesc mult. Cărți, articole pe net, citesc până mă apucă anxietatea uneori. Pentru că sunt plătită cu ora, practic sunt plătită să citesc. Citesc destule chestii legate de domeniul meu, dar mai citesc și bazaconii. 

Ce îmi place la meseria mea este că nu ma duc mereu în același loc și din acest motiv este greu de legat prietenii cu angajații/colegii. Fericirea mea, că detest flecăreala aia de birou. Și cu inculpații nu am voie să fraternizez, că îmi afectează imparțialitatea, iuhuuu. Deci eu când ajung la locul de muncă, mă așez pe scaun, deschid o carte, și stau acolo până când are cineva nevoie de mine. Când termin, plec spre casă și până ajung la stația de metrou sau de autobuz, am și uitat pentru cine am interpretat sau ce am interpretat. 

Am și zile grele la serviciu. Câte un inculpat dificil care mă seacă emoțional, câte un angajat care nu știe să lucreze cu interpreții, vreun avocat lipsit de răbdare și/sau amabilitate, sau vreun caz greu. Dar pentru că nu muncesc mult, am timp să mă relaxez și să mă reîncarc, astfel încât munca mea să nu constituie o sursă de stres în viața mea. 

În timpul liber stau foarte mult acasă. Îmi place la mine acasă. Am cărți, Netflix, Spotify, Youtube, Facebook, Instagram si Word. Trec printr-o etapă în care încerc să îmi dau naibilui seama cine sunt și ce vreau de la viață, pentru că am ajuns la concluzia că uite amu fac patruzeci de ani și eu nu am un simț clar al propriei identități. Și să nu știi cine ești este unul dintre cele mai tragice lucruri care ți se poate întămpla, sursa a nenumărate eșecuri pe plan emoțional. 

Așa că încerc să mă descopăr, să mă accept, să îndrept ce pot, pe ici pe colo prin părțile esențiale, și să fac pace, și cu mine, și cu lumea înconjurătoare. Parte din acest proces este să fiu foarte atentă la nevoile mele și să mi le îndeplinesc. Săvârșesc multe acte de iubire de sine, care pot fi dintre cele mai diverse: de la băi cu spumă în miezul zilei, la gătit ceva special de care mi-e dor, gen fasole cu ciolan. Am observat că îmi place să am grijă de casa mea, să ud florile, să spăl vasele, să fac mîncare, dar nu în fiecare zi. Dacă e prea des, e o corvoadă, dacă nu e deloc, e neglijarea propriilor mele nevoi. Așa că am găsit o cale de mijloc. De exemplu, gătesc o dată la două săptămâni câteva feluri de mâncare, pe care le congelez. În fiecare zi am mâncare gătită, dar nu asud pe aragaz. Win-win, zic. La fel și cu curățenia și cu cumpărăturile. Mizez pe mentenanță, că îmi fură mai puțin timp din viață, dar în același timp îmi dă sentimentul că am totul sub control.

Când nu stau acasă, ies cu prietenele sau singură. La pub, la brunch, la cină, la prânz, la teatru, în parc, la muzee. Încerc să găsesc și aici un echilibru, pentru că am observat că dacă ies prea des și mai ales cu un grup mai mare, obosesc emoțional foarte tare. De asemenea, consumul de alcool îmi dă stări depresive, deși nu beau foarte mult și nici foarte des. Dar e suficient să sar calul o dată, și imediat simt cum mă cuprinde o stare de tristețe fără sens care mă ține câteva zile. O combat cu sport, apă și carbohidrați, dar încerc să nu las excesele să se întâmple prea des. 

Apropo de depresie, cei care citiți aici de mult timp, vă amintiți probabil că în trecut eram depresiva blogosferei românești. Ei bine, nu am mai avut depresie din 2018. Cu depresia dusă pe pustii, s-a putut constata că am niște dificultăți cu reglarea emoțiilor și cu teama de abandon, chestiuni la care lucrez în prezent și la care probabil voi lucra toata viața. În 2018 și în 2019 am făcut niște schimbări majore în viața mea, a trebuit să renunț la niște factori declanșatori sub formă de persoane apropiate mie, și, cu ajutorul terapiei, mi-am îmbunătățit calitatea vieții în mod considerabil.

Așadar, după cum vedeți, prezentul meu este oarecum liniar, nu am povești remarcabile de împărtășit. Așa că m-am gândit să vă scriu despre sex, bărbați și depresie, că asta știu eu cel mai bine. Am avut o viață plină, și chiar dacă de acum până mor, să presupunem prin absurd că o să fiu femeia unui singur bărbat, cea mai zen babă, cu cea mai plictisitoare viață, tot am făcut suficiente fapte reprobabile ca să pot să vă scriu despre sex, bărbați și depresie în fiecare zi, de acum și până în vecii vecilor, amin. Măcar să rămână consemnat pentru posteritate și pentru mine, în cazul în care fac Alzeihmer. 

Am primit niște întrebări încuietoare pe email de-a lungul timpului, la care nu am răspuns niciodată. Aș putea să fac o rubrică săptămânală cu întrebări de la cititori. Am destule pentru un an de zile. Dar puteți să mă mai întrebați chestii legate de aceste subiecte: sex, bărbați, depresie. 

Până una alta, stați pe fază că săptămâna viitoare o să vă scandalizez cu un articol despre educația sexuală în școli, din punctul meu de vedere. 

No comments: