De ceva timp am inceput sa mă gândesc la blogul asta cu mare dor. Am intrat sa citesc articole vechi și m-am cutremurat de ras. Eram amuzanta acum ceva timp, într-un fel în care nu cred ca mai sunt acum. Eram amuzanto-rautacioasa, se vede ca nu prea eram dusa mult la psiholog. Acum sunt suficient de dusa la psiholog sa nu mai fiu așa de malitioasa, dar tot rad la articolele vechi. De unde le scoteam, bai vere? Am același sentiment când mă uit la Seinfeld, rad în hohote în timp ce mi se strânge stomacul de oroare.
Ca sa vedeți cât de mult am evoluat, sa știți ca Seinfeld era serialul meu preferat din toate timpurile. Acum nu mai am serial preferat. Acum dau drumul la un serial pe la 21:30, așa, ca eu am nevoie sa adorm pe acțiunea altcuiva, ca altfel nu mă lasă acțiunea din mintea mea sa adorm. Adorm înainte de sfârșitul episodului. Eventual mai merge încă un episod în absenta stării mele de conștientă, pana ma dumiresc eu ca am adormit și opresc device-ul. A doua zi procedez la fel. Și tot așa, zece sezoane mai târziu, habar nu am la ce m-am uitat și ce s-a întâmplat. Și o iau de la capăt. Friends, How I Met Your Mother, The Big Bang Theory. Nu contează. Sunt doar zgomote de adormit Lavinia.
Na, ca nici nu am inceput bine, și deja am deraiat. Voiam sa va spun ca îmi era dor de scris în română, mai ales ca am început sa îmi cam pierd limba maternă. Vorbesc în română doar în instanță, cu inculpații, și cu sora-mea. Sinceră sa fiu, cu sora-mea vorbesc o română parțială, ca unde nu ne vin cuvintele, băgăm în engleză. Dar sa nu va imaginați ca engleza mea este excepțională. Nicidecum. Fac greșeli și am accent, deci practic, vorbesc doua limbi, dar niciuna bine. Sunt între limbi, și nu în sensul bun (hai, ca deja mi-a scăpat o gluma proasta).
Așa ca intenționez sa folosesc acest blog sa îmi exersez limba română. Și când nu știu cuvinte, sa le caut, nu sa folosesc englezisme, cum am făcut mai sus cu "device" (știu ca "device" înseamnă "dispozitiv", dar nu-mi place cum suna). Deci o sa folosesc englezisme doar când nu-mi place cum suna în română.
Acum, sa va spun cat m-am chinuit sa intru în blogul asta? Ca am făcut contul cu o adresa de email de pe hotmail de care am uitat complet ca exista? M-am chinuit cred ca o ora sa recuperez conturi și parole uitate. La un moment dat am vrut sa renunț, am zis ca mai bine fac blog nou. Dar când îmi imaginam un blog nou în română, mă umpleam de tristețe. ana-lavinia.blogspot.com e spațiul meu de dat în stamba în limba română pentru totdeauna. Nici domeniu nu vreau. Îmi place așa, neprofesionist, sa se termine în blogspot.com. Are un aer vintage. Adică de moda veche, cu patina timpului, ca zisei ca nu mai folosesc englezisme.
Apoi am probleme cu tastatatura în română. Am cumpărat un MacBook acum câteva luni și încă nu știu să-l folosesc cum trebuie. Sunt complicate Macurile astea, m-am și enervat. La cât costa, ar trebui doar sa mă gândesc la ceva, și el sa execute. Dar e totul pe dos, mereu trebuie sa caut pe google cum sa fac chestii. Nici măcar copy-paste nu e la fel ca la windows. Copiere-lipire, adică. "Dar, Lavinia, văd niște diacritice, deci ai rezolvat cu tastatura!", o sa ziceți voi, dandu-va ochii peste cap la cât de netehnologica sunt. Dar nu! Nu știu cum apar diacriticele astea. Eu scriu cuvinte și Mac Misteriosul le corectează. Nu știu de unde știe ca sunt româncă. Credeți ca îmi ghicește gândurile, cum mi se pare mie normal sa facă, la prețul lui? Pentru ca si pagina de google e în română, desi eu nu am setat-o așa. Și nici nu-mi place, și aș vrea sa nu mai fie. Nu am am avut niciodată, pe niciun un computer sau telefon, setări în limba română. Mi se par nenaturale. Știu ca exagerez, dar va rog sa nu mă invalidați. Habar nu am ce se întâmplă aici. Sunt sigura ca am ales Great Britain când am configurat acest laptop. În fine, hai s-o lăsăm așa. Sper sa va mulțumiți cu diacritice parțiale, când vrea Mac, ca el e șeful la document aici, se pare.
Cam am, așa, o idee despre ce aș vrea sa scriu aici. În primul rând, sunt foarte diferită de cum eram când am început acest blog. Tot eu sunt, dar aș zice eu, varianta îmbunătățită. Mai putin amuzanta, dar mai așezată în ființa mea. Nu mi se mai întâmplă chestii ieșite din comun, și asta e intenționat. Sunt mai la locul meu, emoțional vorbind, și oamenilor la locul lor, care adorm la 21:30 uitându-se la Friends, nu li se întâmplă mare lucru. Și despre asta aș vrea sa va povestesc. Despre cum am ajuns aici. Despre ultimii mei opt ani și jumatate, trăiți în Londra.
Și d-aia nici nu șterg postările din urma. Pentru ca desi nu mă recunosc pe mine cea de acum în ele, mi-s dragi. Pe vremea aia, nu-mi eram prea draga, eu mie, aveam o relație complicata cu mine însămi. Acum mi-e drag de mine, Lavinia de acum zece ani. Făcea și ea ce putea, cu ce avea. A luat multe decizii proaste și și-a băgat bețe-n roate singura de multe ori, Lavinia aia. Dar știți ce admir la mine, cea de demult? Îndârjirea, dom'le. Bai, Lavinia aia nu s-a lăsat nicio secunda. A luptat și când nu știa cu ce lupta. Habar nu avea unde voia sa ajungă, dar știa un lucru, ca nu vrea sa rămână acolo. Și de aici, din viitorul în care m-a adus ea, ii mulțumesc din suflet. A fost de treaba. Și încă mă face sa rad. E mișto.
No comments:
Post a Comment