Acum opt ani v-am scris pe blog o poveste trista, care între timp a fost citită de aproape douăzeci de mii de oameni. Mi-a fost tare greu s-o scriu, și mai ales s-o public, dar am trecut peste discomfort și am făcut-o. Am simțit ca o sa fie bine, desi în momentul acela fiecare celula din corpul meu trimitea semnale sa anulez misiunea, ca da cu eroare.
Vedeți voi, dualitatea și suprapunerea pana la conflict a sistemelor, credințelor și valorilor, e specifica supraviețuitorilor de traume. Habar nu aveam atunci, bineînțeles. Am recitit recent comentariile la acea postare, și mi-au dat lacrimile de mila mea, cea de atunci. Desi dezvaluisem ceva imens, totuși încă minimalizam și cauza și efectul, cu afirmații de genul: "Ei, lasă, ca alții au trecut prin chestii mai nasoale". Am făcut asta ani de zile. Mi-am făcut gaslighting singura pana nu demult. Abuzatii nici nu au nevoie de abuzatori sa rămână intr-o stare de abuz emoțional pe viață, ca se descurca singuri, dacă nu se tratează. Psihologia victimei este incredibil de complexa, aviz amatorilor care minimalizează abuzul cu formulări de genul: "Dar de ce n-a plecat dom'le, dacă era abuzată?" Pentru ca nu e așa de simplu, d-aia.
În plus, alta chestie pe care nu o știam atunci, e ca în momentul acela în care am hotărât sa accept ce s-a întâmplat, și sa vorbesc despre asta fără rușine, a început restul vieții mele. A curs multa apa pe Tamisa de atunci, și eu am petrecut multe ore în ședințe de psihoterapie. Am înțeles lucruri, mi-am pus întrebări, am plâns, am săpat și am căutat. Am crezut ca sunt bine, am exultat de fericire, doar ca sa pic iar în prăpastie și s-o iau de la capăt cu înțelesul, intrebatul, plânsul, săpatul și cautatul.
Habar n-aveam ce caut, parca eram bezmetică, umblând brambura printre amintiri, emoții, experiențe, agățându-ma de orice firicel care mi se părea mie ca are sens, copleșită de vina si furie, și plângând din orice. Eram ca un explorator plecat pe mare sa găsească continente, dar fără vapor și busola, și fără sa știe sa înoate. Doar cu o pluta făcută prost, din resturi, fără vâsle, și pe o vreme preponderent furtunoasa. Așa am bâjbâit eu opt ani printre efectele traumelor din copilărie, căutând fericirea și împlinirea în ciuda angoaselor depresiei, între tentative de suicid și stări de permanenta anxietate. M-am scufundat de câteva ori, dar cumva am plutit. Nu mă întrebați cum, ca nu știu. Și sa nu ziceți că-s puternica, pentru ca nu-s. Nu am plutit că-s curajoasa și invincibila. Dacă vreți o comparație, sa zicem că-s ca un gândac de bucătărie, pe care îl tot omori dar nu mai moare.
Si n-am terminat, ca pana acum m-am ocupat de efectele traumei, depresia, anxietatea și alte câteva chestii, și am dezvoltat mecanisme de adaptare sănătoase, ca ale mele erau nesănătoase, eficiente pentru supraviețuire, dar nu pentru trăit o viață de buna calitate la nivel emoțional. D-aia zic ca prefer comparația cu gandacul. Ca am supraviețuit, eram în viață, dar nu trăiam. Oricine nu e mort, e supraviețuitor. Dar nu toți cei care sunt în viață trăiesc o viață satisfăcătoare, aliniată cu nevoile și valorile lor. Și aici am dorit eu sa ajung. Cum am zis, a durat opt ani, și e încă în progres. Abia acum o sa pot începe sa lucrez la trauma, s-o integrez în povestea vieții mele, și sa fac pace cu ea. O sa dureze ceva, și o sa fie greu. Dar o sa merite, chit ca după ce termin, o sa mor de bătrânețe. Măcar o sa fiu cea mai zen baba.
Acum sunt intr-o etapa a vieții mele în care lucrurile sunt cumva clare. Nu limpezi, mai mult așa, ca printr-un geam murdar. Văd ceva, dar aș putea vedea mai bine dacă aș pune mana sa fac curat. Dar nu e graba, ca oricum e progres. La geamurile astea pana acum erau obloanele trase și înțepenite. Am deschis obloanele, și acum, la patruzeci de ani mai am sa spăl geamurile. Pana la cinzeci de ani, le vin eu de hac, nu-i bai, ca am oameni la curățenie (aka psihologi).
Ce voiam sa zic, e ca acum, de când am deschis obloanele și mă hlizesc prin geamurile astea murdare, periodic îmi dau palme peste frunte, mormaindu-mi în barba: "bai, dacă aș fi știut eu asta când aveam 20 de ani".
Pe bune acum. Nu știu eu multe nici acum, dar, ce s-o dau pe după gard! Pana recent, prin 2018-2019, când a început terapia să-și facă efectul, eu habar nu aveam de nimic. Habar nu aveam de mine, ce sa mai vorbesc de alții. Bineînțeles, mă dădeam experta în toate. Nu știam eu multe, dar ce știam, știam sigur. Asta e apanajul prostului, am învățat din experiență, siguranța ca tu știi tot și știi cel mai bine. Slava zeilor și extratereștrilor, și cui mai este prin ceruri și universuri, mi-a trecut. Acum știu mai multe decât atunci, dar mai e loc berechet sa mai învăț și să-mi schimb părerile, optica și comportamentul. Opiniile mele sunt la fel de fluide ca sexualitatea de secol 21, pe care nu o înțeleg, dar o accept. Apropo de sex, la mine, terapia a fost ca sexul. Am făcut ani de zile pana am început sa simt ceva. Dar, ca și cu sexul, nu am abandonat, ca m-am gândit ca nu s-ar face atâta caz dacă nu ar fi ceva bun (mă refer și la sex și la terapie, dacă ati pierdut cumva firul narativ).
Asa am descoperit cu stupoare ca degeaba eram eu deșteaptă și citită, ca emoțional eram de-a dreptul analfabeta. Nu era vina mea. Când crești într-un mediu ca cel în care am crescut eu, în care la ordinea zilei sunt înjurăturile și bătaia, când tot ce auzi e ca nu ești buna de nimic, ca faci familia de rusine și ca nu meriți nimic, nu ai cum sa ajungi om întreg și o femeie sigura pe ea, care isi știe locul și valoarea, nevoile și limitele, isi exprima sentimentele și asteptarile cu claritate și fermitate, și dacă nu te încadrezi, sau încerci s-o faci sa se simtă prost ca are nevoi și limite pe care tu nu le poți îndeplini sau respecta, se detașează de tine imediat, fără discuții și negocieri, dar elegant și eficient, ca mai are și treaba.
Uite așa, am început sa fac o lista cu ce aș fi vrut sa știu la 20 de ani. E lunga și nu am terminat-o, încă mai am revelații și epifanii, și nici n-am spălat geamurile. O sa fie foileton pe blog. Și dacă nu fac Alzheimer și nu o sa uit cum sa intru pe blog, o sa actualizez la ea pana o să-mi dau obștescul sfârșit. Sau pana la sfârșitul lumii, care o sa vina mai repede.
Una dintre chestiile fundamentale în viață, pe care aș fi vrut s-o știu la 20 de ani, și care, după părerea mea ar trebui predata la școala primara, împreună cu alfabetul și numerele, este ca, felul în care reacționează oamenii la emoțiile, nevoile și limitele mele, nu e despre mine, ci este despre ei. Dacă cineva imi minimalizează emoțiile, gen (exagerezi!, glumeam, ce nu știi de gluma? ești prea sensibilă!) nu înseamnă ca emoțiile mele sunt greșite, înseamnă ca lor le lipsește empatia, compasiunea și/sau inteligenta emoțională sa vadă, sau măcar sa accepte și punctul meu de vedere.
Toți greșim, de cele mai multe ori fără intenție. Pe bune acum, nu cred ca vreodată în istoria existentei mele, cineva a stat noaptea treaz sa plănuiască malefic cum să-mi facă rău. Cu toate acestea, mi s-a făcut rău de foarte multe ori. Și eu am permis acest lucru, tot fără intenție.
Este foarte posibil sa faci ceva fără o intenție rea, sau chiar și cu cele mai bune intenții, dar sa superi pe cineva. Faptul ca accepți ca cineva a fost rănit de acțiunile tale, nu înseamnă ca admiți ca ai făcut ceva rău cu intenție. Pur și simplu accepți ca ai supărat pe cineva, fără sa vrei. Ambele variante sunt posibile. Iti poți cere iertare ca ai supărat pe cineva, fără sa iti ceri iertare ca ai făcut chestia care a declanșat supărarea, dacă tu consideri ca acțiunea în sine e legitima. Acceptând ca ai supărat pe cineva, nu înseamnă neaparat sa accepți ca ai făcut ceva rău.
De exemplu, sa zicem ca i-ai promis iubitei ca ieșiți împreună în oraș. Dar ai ceva de terminat la birou, și anulezi ieșirea, ca sa nu trebuiască sa lucrezi în weekend, sa petreci mai mult timp cu iubita. Intenția este una buna, dar nebuna de iubi nu înțelege, și e suparata foc. Exagerează, nu? Trebuie să-i spui ca exagerează, și ca ai făcut-o pentru ea, ce nu înțelege, de ce e atât de nerecunoscatoare? Adică, tu iti sacrifici seara ca sa ii oferi un weekend întreg, și ea, nerecunoscatoarea, se supăra, de parca ai fi făcut ceva rău? Oricum ai da-o, n-o nimerești cu ea, nu? Așa ca intri imediat în apărare, o dai chiar putin în victimizare, și o pui la punct pe iubi.
Desigur, asta e o varianta. După părerea mea e cea mai buna varianta sa fii sigur ca iubi se supăra de-a binelea și n-o mai vezi în weekend deloc. Sau dacă o vezi, o sa fie imbufnata, dar nu o să-ți spună, ca tine în ea, ca sa ghicești tu, ca e și ea toxicuta în felul ei, altfel nu i-ar plăcea de tine.
Dar, am aflat la venerabila varsta de patruzeci de ani ca mai e si alta varianta, în care se comunica eficient, se cere iertare și se iartă, și nu e nimeni îmbufnat și toxicut. O varianta în care ea spune ca e dezamagita ca nu iese cu tine în oraș, și tu ii spui: "Iubi, înțeleg ca ești dezamagita, ca doar ne făcusem atâtea planuri faine. Îmi pare rău ca trebuit sa rămân la munca și ni s-au stricat toate planurile. Dar trebuie sa termin proiectul asta, și așa o sa avem tot weekendul la dispoziție."
Nu se simte vinovat ca a rămas la munca, pentru ca a avut intenții bune, dar ii pare rău ca a trebuit sa rămână la munca, pentru ca anularea planurilor a dus la supărarea lui iubi, supărare pe care o accepta și o înțelege.
Ok, dar ce facem când nu înțelegem de ce s-a supărat omul? Ca, uite, dacă ție ți s-ar fi făcut același lucru, nu te-ai fi supărat. Dacă tu nu te-ai fi supărat, înseamnă ca ea exagerează, nu? Nu! Tu nu ești punctul de referință al universului, il capo de tutti frutti. E ok sa nu înțelegi sentimentele cuiva, ca asta e, nu înțelegem tot pe lumea asta. Dar nu e ok sa invalidezi sentimentele cuiva doar pentru ca nu le înțelegi tu. Când nu înțelegi de ce cineva se simte într-un anumit fel, tot ce ai de făcut e sa accepți sentimentele omului aluia. Eventual adaugi ca nu înțelegi de ce se simte așa, și îl rogi sa te ajute sa înțelegi, atunci cand e pregătit. Pana una alta, accepți și atât. Validezi. Sprijini emoțional.
Emoțiile omenești nu sunt greșite sau exagerate. Nu putem sa controlam cum ne simțim. Putem sa controlam cum acționăm când sunt suntem sub imboldul emoțiilor. De exemplu, putem sa alegem sa nu lovim pe cineva când suntem furioși, dar nu putem sa alegem sa nu ne simțim furioși. Dacă ni se spune: "nu trebuie sa fii furios, hai calmează-te, ca exagerezi", în niciun caz nu ne calmam, dimpotrivă. Asta se numește invalidare emoțională și nu este o tactica de calmare, ci o tactica cruda și abuziva de minimalizare a emoțiilor cuiva, care duce la confuzie și resentimente, pentru ca nu ne simțim văzuți și ascultați, ci ne simțim de parca nu contam. Stima noastră de sine scade, anxietatea creste, și asta se reflecta în toate relațiile noastre și în calitatea vieții, de la pofta de mâncare și somn, pana la felul în care ne cultivam prieteniile și pasiunile și ne creștem copiii.
Dar dacă ni se spune: "Înțeleg ca ești furios, este intra-adevar o situație nasoala", atunci ne simțim văzuți și înțeleși, suntem validati emoțional, și asta în sine are un efect calmant. Când suntem calmi putem procesa o situație altfel decât atunci când suntem cu anxietatea la nivel maxim. Validarea emoțională duce la dezamorsarea conflictului, pe când invalidarea emoțională duce la escaladarea lui. E atât de simplu, și totuși, mie mi-a luat aproape jumatate de veac sa aflu asta.
Ce parere aveti de descoperirea mea? Voi stiati? Și dacă da, când ani învățat? Și de la cine?
No comments:
Post a Comment