Pages

Friday, March 29, 2013

O poveste tristă


Am 32 de ani. Am fost premiantă, am făcut o facultate şi un master, vorbesc limbi străine, am un loc de muncă stabil şi îmi place să mă plimb prin lumea largă. Ies în oraş, beau cât să mă simt bine, nu fumez, am grijă ce mănânc şi mă îmbrac frumos. Citesc, scriu, ascult muzică bună uneori, alteori ascult muzică proastă,  că deh, am şi eu plăceri vinovate, ca tot omul, mă uit la filme, gătesc, râd cu poftă, am simţul umorului, mă duc la teatru, mă duc la filarmonică, mă duc la concerte, vizitez muzee şi am prieteni în toată lumea. Sunt decentă, tolerantă, nu sunt rasistă, nu am prejudecăţi, visez, nu mi-e frică nici de schimbare şi nici de moarte. Tot ce vreau este să trec prin viaţă frumos şi demn şi mai ales SĂ TRĂIESC, că vorba aia, de murit, moare toată lumea.

Dacă aş putea alege să am o putere magică, aş alege să pot uita. Aş vrea să uit o mare parte din viaţa mea, mai précis, partea aceea de viaţă în care am fost în grija părinţilor mei. Este partea de viaţă în care trebuie să fii sprijinit, ocrotit şi pregătit pentru restul existenţei tale. Pentru mine, este bucata de viaţă pe care încerc s-o îngrop, s-o sufoc cu milioane şi milioane de amintiri clădite aproape compulsiv, cu sentimente pozitive şi cu optimism aproape idiot, dar, de câte ori cred că am reuşit să uit, fantomele traumelor de demult se iţesc crude şi obraznice în sufletul meu.

Copilăria şi adolescenţa mea au fost un amalgam de deznădejde, de furie, de frustrare şi de ură. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o cu sufletul otrăvit de resentimente şi de planuri crude de răzbunare. Nu visam să îmi fac iubit, să fiu studentă sau să am cea mai frumoasă rochie la balul bobocilor. Visam fie să mă fac mare şi să scap de iadul familiei mele, fie să mor. În prea multe nopţi am mers la culcare sperând că a doua zi nu mă voi mai trezi.

Am fost bătută de când mă ştiu. Fiecare obrăznicie, fiecare telefon primit de la vreun băiat, fiecare minut întârziat acasă, fiecare polonic de ciorbă neterminat din farfurie, fiecare act de revoltă, fiecare oracol completat, fiecare poster lipit pe perete, fiecare boacănă, fiecare notă mai mică de 10 era sancţionată cu palme şi pumni în cap.  De multe ori, nu ştiam pentru ce sunt pedepsită. Nu mi se explica ce am greşit, mă trezeam din senin cu capul vâjâind de la vreo lovitură. Eram bătută şi pentru că tata era beat şi nu ştia ce face şi pentru că mama era nervoasă şi trebuia să se descarce.

Mă trezeam noaptea la cel mai mic zgomot, gata să mă apăr. Sau să o apăr pe mama. Şi mă trezesc şi în ziua de azi la cel mai mic zgomot. Şi fiecare ceartă pe care o aud întâmplător sau la care asist, mă duce înapoi în timp şi retrăiesc iar lovituri şi insulte. Şi vreau să îmi pun mâinile la urechi, să nu mai aud nimic sau să fug departe, departe. Dar ştiu că oriunde aş fugi, amintirile mă vor urma. Aşa că stau pe loc. Şi încerc să lupt cu anxietatea care se declanşează la un ton mai ridicat al oricui, chiar dacă nu îmi este adresat. Şi apoi încerc să lupt cu insomnia pe care mi-o aduce orice atac de anxietate.

Bătăile erau însoţite de insulte şi reproşuri. Orice copil era mai bun ca mine, nimic din ceea ce primeam sau ceream nu era meritat. Mi se cumpărau haine care apoi îmi erau luate înapoi, pentru că nu le meritam. Eram vinovată că părinţii mei erau nefericiţi, mi se reproşa mereu că stau împreună ca să am eu şi mamă şi tată. Între timp, eu mi-aş fi dorit să fiu orfană. Eram vinovată că am fost bebe şi mama a fost nevoită să îmi schimbe scutecele sau să stea noaptea la capul meu când eram bolnavă. Eram vinovată că nu ştiam să vorbesc calm şi că eram îmbufnată.

Nu aveam voie să am prietene pentru că mă învăţau prostii. În clasa a şasea, mama a sunat-o pe colega mea de bancă şi a facut-o curvă, ca să mă lase în pace, să nu mai vorbească cu mine. Nu aveam voie să vorbesc cu copiii de la bloc pentru că erau copiii nemernicilor de vecini, cu care părinţii mei avuseseră nenumărate scandaluri. În perioada liceului, nu am avut voie să am prieten, nu am avut voie să ies în oraş  şi trebuia să fiu acasă înainte să se întunece. Orice abatere de la reguli era pedepsită cu bătaie. În plus, nu mai primeam bani pentru mâncare la şcoală.

Când tata a crezut că am un iubit, m-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa. M-au dus la spital şi când mi-am revenit am fost diagnosticată cu depresie majoră. Aveam 15 ani. Am stat o săptămână internată în spital. Părinţii mei au refuzat să facă şedinţe de terapie împreună cu mine, mai mult, nu m-au lăsat nici pe mine să fac şi nici să urmez tratamentul recomandat de medic. Mi-au reproşat că mă prefac şi că îi fac de râs. Luni de zile nu au vorbit cu mine.

Nu mi-a mai fost frică de părinţii mei de când aveam 10 ani. Frica s-a transformat în ură. Îi uram că mă bat, îi uram că nu sunt iubitori ca alţi părinţi, că nu îmi vorbesc frumos, că nu mă protejează, că nu mă sprijină, că îmi taie aripile de câte ori vreau să zbor. Am început să-i mint din ce în ce mai des până când nu le-am mai spus nimic. De aproximativ 20 de ani, părinţii mei nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu cum sunt eu ca om, nu ştiu ce prieteni am, nu ştiu când sunt veselă sau tristă, nu ştiu pe unde am fost, ce am făcut şi ce am văzut.

Violenţa şi abuzul au creat o prăpastie între noi şi nimic vreodată nu va umple golul acesta imens. Nu-i iubesc. Nici nu-i mai urăsc. Dar nu pot să-i privesc în ochi. Mi-e milă de ei cumva, dar pe de altă parte îmi sunt la fel de indiferenţi ca nişte oameni de pe stradă pe care îi zăresc întâmplător de la înălţimea etajului 10.

Cât despre mine, ce pot să spun? Am supravieţuit. Dar nu sunt întreagă. Am sufletul ciuntit de răni vii care probabil nu se vor vindeca vreodată. Fac terapie când simt că pierd sensul lucrurilor şi se instalează depresia. Am depresie recurentă dar am învăţat să-i recunosc primii paşi pe care îi face în mintea mea, şi să mă iau cu ea la trântă, să n-o las să poposească prea mult.

Până acum câteva luni am dus povara acestor amintiri în deplină singurătate. Nu am povestit nimănui despre copilăria mea. Am avut câteva încercări timide în adolescenţă dar mi-a fost teamă să nu fiu luată în râs şi umilită mai rău decât eram deja. Aveam nevoie ca măcar în afara casei mele să mă simt normală. Toamna trecută am început să vorbesc despre asta. Mai întâi cu un terapeut, apoi cu câţiva prieteni. Mi s-a spus uneori că tot răul a fost spre bine, că întâmplările acelea triste m-au transformat în femeia puternică de azi, că datorită copilăriei mele nefericite sunt ceea ce sunt acum. Nu sunt de acord. Mai degrabă, sunt ceea ce sunt în ciuda copilăriei mele nefericite.

Deşi am o viaţă relativ normală, văd în mine consecinţele abuzurilor la care am fost supusă.  Nu cred în iubire, nu vreau să mă mărit şi deşi îmi doresc un copil, probabil nu-l voi avea curând pentru că mi-e groază că n-o să fiu o mamă bună. Nu am rădăcini, nu aparţin nici unui loc şi cu fiecare bucată din mine pe care o descopăr cu chiu cu vai printre molozul traumelor, simt că mai lipsesc încă o sută. O viaţă întreagă m-am străduit să fiu diferită de părinţii mei încât uneori simt că m-am pierdut pe mine.

Obişnuită fiind să trec prin toate singură nu cer ajutor, nu ştiu să rezolv probleme în doi, sau în mai mulţi. De fapt, problemele le rezolv cel mai bine fugind de ele. Problemele cu iubitul le rezolv despărţindu-mă de el, problemele de serviciu le rezolv demisionând, problemele sociale şi politice din România le rezolv plecând din România. Dacă fug, nu trebuie să mă confrunt cu cineva sau cu ceva şi asta este bine, pentru că nu pot face faţă unei confruntări.

Când eram mică nu puteam să fug mai departe de camera mea. Dar din camera mea reuşeam să evadez mental în paginile albe ale vreunui caiet şi să scriu poveşti despre familii fericite, despre copii iubiţi de părinţi, despre sărbători de iarnă tihnite şi vacanţe frumoase. Când eram în clasa a şaptea am scris un roman despre o fetiţă fericită. Am vrut să-l citesc părinţilor mei. M-au ascultat preţ de o pagină apoi mi-au rupt caietul în bucăţi şi mi-au spus să termin cu prostiile şi să pun mâna pe carte.

De fiecare dată când sunt la cotitură mă transform în fetiţa umilită şi îndurerată care plângea în întuneric, deznădăjduită, dar care a doua zi se trezea cu sufletul trist şi cu zâmbetul pe buze şi cumva, o lua de la capăt, fără să ştie cum, fără să ştie de ce.

În unele zile mă obosesc cumplit toţi demonii aceştia şi aş vrea să fie totul mai uşor. Aş vrea să am amintiri frumoase din copilărie, aş vrea ca prezentul să nu fie aşa o luptă cruntă şi în capul meu să fie mai puţină gălăgie. În fiecare zi care trece sper într-un mâine care să fie mai bun cu mine. Ştiu că merit să fiu fericită şi mi-am promis cândva, demult,  să nu accept altceva în viaţa asta decât fericire. Şi o să mă ţin de cuvânt.


Notă: Acest articol este scris pentru campania "Copii fără etichete", derulată de asociaţia Salvaţi copiii şi Blogal Initiative

Tuesday, March 26, 2013

Altă confesiune sexy


Din ciclul "I kiss and tell" adică, în traducere liberă, "eu pup şi zic pe blog", în anul de graţie 2010, nu ştiu cum naiba m-am dus la Mamaia cu nişte prieteni, la un festival de muzică din aia de club, festival care am şi uitat cum se numeşte între timp. A fost o întâmplare, mie nu îmi place litoralul românesc, daţi cu pietre dacă vreţi, dar asta e. Muzica de club îmi place în club, dacă sunt băută bine şi nu înţeleg ce mi se întâmplă în cap, deci, prezenţa mea la un festival dedicat acestui curent muzical e şi mai lipsită de sens decât prezenţa mea pe litoralul românesc.

Mă rog, cum spuneam, nu mai ştiu exact de ce am făcut ce am făcut, cert e că am făcut-o şi gata. Ajunserăm noi la mare, închiriarăm nişte camere la o pensiune din Năvodari şi ne apucăram în principiu de băut. Se făcu seară într-un final, aşa că ne apucarăm să ne pregătim pentru marele festival. Vorba vine.

La mine pregătirile au constant în a face un duş şi a-mi întinde părul cu placa. A, şi mi-am luat şi o rochiţă pe mine. Şi cred că mi-am dat şi cu fond de ten, dar nu bag mâna în foc. Nu eram prea pătrunsă de eveniment, e clar.

La marele festival parcă eram la mine la Craiova pe Unirii, toţi mondenii oraşului erau prezenţi. Nu am făcut mulţi pureci în corturile alea că era o căldură cumplită. Nu ştiu dacă vă amintiţi noaptea aia din august 2010. Cică a fost cea mai caldă noapte din anul ăla. Adică, să vă explic. Stăteam pe malul mării şi parcă eram în seră. Mi s-a încreţit părul de la zăpuşeală şi aveam rochia umedă pe mine. Nu era nici o briză, nici un vânticel cât de mic. Nimic! Aşa că în măreaţa seara de festival eu am stat mai mult în apă, îmbrăcată, bineînţeles, că eu sunt cuviincioasă de fel.

Spre dimineaţă m-am dus înapoi în cort să îmi caut prietenii. Şi cum stăteam eu aşa, uitându-mă lung, vine spre mine cel mai frumos băiat din cortul ăla. Venea croit, zâmbind, cu mâna întinsă, fix spre mine. Eu întorc capul să văd cine e în spatele meu, nu prea îmi venea a crede că vine frumuseţea la mine, care arătam ca o curcă plouată, vă zisei că m-am bălăcit toată noaptea. Iar părul era creţ spre afro gen. Până să-mi revin eu din uluială, băiatul deja făcea cunoştinţă cu mine. Am făcut şi eu cu el, na, din politeţe. Şi că era frumos. Am stat noi un pic de taină, eu de la Craiova, el de la Paris, vă daţi seama, aveam multe în comun. Nu prea ştiam ce să fac cu el, că mereu ma ia dumnezeu ăsta prin surprindere şi-mi dă în cap cu câte o frumuseţe când mă aştept mai puţin.

Până la urmă, ca să nu-l las singur acolo, l-am luat cu mine când am plecat, ce naiba să fac? Era reputaţia României în joc, nu am vrut să demitizez proverbiala ospitalitate românească, mă înţelegeţi. Deci a mers francezul cu noi la Năvodari, l-am pus noi la masă, i-am dat din bucatele noastre şi din cafeaua noastră. Apoi, l-am luat cu noi pe plajă să admirăm răsăritul. După ce soarele a răsărit şi s-a căţărat în înaltul cerului, prietenii mei au plecat la culcare iar eu am rămas cu francezul cel frumos, noi doi singurei, ca doi porumbei. Ne-am pupat, ne-am hârjonit în apă până pe la prânz şi... cam atât.

Nici până în ziua de azi nu-mi explic ce am avut în cap în ziua aia. Am vrut eu să-i demonstrez francezului că nu toate româncele cad pradă uşor străinilor frumoşi dar sincer, cred că el d-aia n-a mai putut şi la toată afacerea cea care a pierdut am fost eu. Că era frumooooooos! Adică vă mai zisei că era frumos, nu mai insist. Dar frumos de tot!

Singurul gest erotic pe care mi l-am permis a fost să-l pun să caute pe google ceva despre Craiova în franceză şi să-mi citească cu accentul lui de francez, în timp ce eu, extaziată toată, îmi dădeam ochii peste cap de plăcere. (Doamne, că proastă am mai putut să fiu!!!)

Şi ca să aduc totuşi povestea în zilele noastre, să ştiţi că aseară am primit un mesaj de la francez, cum că îşi aminteşte cu mare plăcere de ziua aceea de vară din 2011! când am privit răsăritul împreună. Acum, nu ştiu cu cine s-a uitat el la răsărit în 2011, că eu eram la Toronto, dar nu-i bai, am lăsat-o aşa. Cert e că eu cred că trebuie să mă duc puţin pe la Paris, ca să repar pozna şi să îmi limpezesc conştiinţa. Şi să vizitez Luvru, dacă tot sunt acolo.

Monday, March 25, 2013

Puteţi să nu citiţi postul acesta că nu am scris nimic interesant

Nu am strâns copaci de-o pădure, dar de-o poiană tot am pus-o. O s-o numim Lavinia's Forest totuşi, ca să-mi fie şi mie drag. Mi-e necaz că nu am scris recenziile mai din timp (cărţile le-am primit şi le-am citit în februarie), dar v-am zis ca am fost bolnavă câteva săptămâni. În acele săptămâni de boală am rămas în urmă cu multe, inclusiv cu viaţa mea, dar partea bună este că am slăbit câteva kile care erau aşezate haotic pe ici, pe colo. Dacă aş mai fi bolit vreo două săptămâni, jur că aş fi ajuns Miss Univers. Post mortem ce-i drept, dar e bine şi aşa. Neam din neamul meu n-a fost Miss Univers. Şi nici distincţii după moarte n-a primit neam din neamul meu. Şi nici în timpul vieţii. Oricum aş da-o, se pare că sunt cea mai şmecheră din neamul meu.

Să revin totuşi la copăcei. Am strâns în total 50 de comentarii, deci vreo trei copaci şi-o creangă. E bun. Mulţumesc din suflet tuturor celor care m-au ajutat şi drept recompensă, vor fi adăugaţi la blogroll-ul meu. Poate că nu înseamnă aşa mult pentru ei, dar nu am găsit altă modalitate de a-mi manifesta recunoştinţa. Dacă aveţi alte idei, exprimaţi-vă :)

Apropo de mulţumiri, mi-am dat seama că eu niciodată nu i-am mulţumit Tomatei pentru că mi-a făcut blogul vizibil. Mi-a recomandat articole pe blogul ei, pe facebook, pe twitter, m-a adăugat în blogroll, ceea ce mi-a aruncat audienţele în aer şi m-a făcut să scriu pentru mai mult de 20-30 de cititori. Mulţam frumos, Andreea :)

Şi în sfârşit, trebuie să vă anunţ că pun la cale aproximativ două aroganţe care sper din tot sufletul să se lase cu peripeţii majore. Deocamdată petrec quality time cu draga mea soră mai mică, venită în vacanţă. Aştept să facă boacăne pe care să le expun artistic pe blog. Deocamdată doar a dat cu capul într-un indicator pe care nu l-a văzut!!! (a păţit o mică bubă şi o zgâlţâială serioasă a neuronului). Mai are zece zile de stat, le-am numărat aseară şi sper să facem chestii mai interesante decât să ne filmăm una pe alta (pe ascuns) sforăind, scobindu-ne în nas, sughiţând şi alte chestii intime şi nedemne de nişte domnişoare suave care suntem. 

Wednesday, March 20, 2013

Recenzie "Relaţii exuale"

Am sentimente amestecate faţă de “Relaţii exuale. Am citit-o într-una dintre zilele în care am fost bolnavă şi nu mi-a priit nimic, poate că este şi acesta un motiv pentru care nu prea mi-a plăcut.

Pe scurt, firul narativ se învârte în jurul poveştii de iubire dintre Lasse şi Tess, aflaţi într-o relaţie de şapte ani. De doi ani însă, nu mai întreţin relaţii sexuale deşi sentimentele dintre ei sunt totuşi calde şi puternice. Cei doi au crescut separat, în loc să crească împreună şi asta a provocat prăpastia dintre ei.

Îmi place cum este radiografiat acest conflict, mai mult din perspectiva lui Lasse, decât al lui Tess. Îmi place cum este surprins personajul în descrierea acestei relaţii muribunde.

Dar, din punctul meu de vedere povestea devine nerealistă de la un anumit punct. Autorul pare să idealizeze iubirea, dar exagerează şi dă într-o dulceaţă aproape grotească.

În primul rând, mă îndoiesc că un cuplu de tineri frumoşi şi activi sexual, petrec doi ani de relaţie fără sa facă sex şi fără ca unul dintre ei să aducă problema în discuţie. Apoi, discutată sau nediscutată, lipsa relaţiilor sexuale generează frustrări care ulterior duc la conflicte. Nu şi în această poveste. Cei doi trăiesc de doi ani iubindu-se nespus, nediscutând despre lipsa sexului din viaţa lor de cuplu şi neînşelându-se unul pe celălalt.

Şi să zicem că aş fi trecut peste asta dacă nu ar fi urmat despărţirea. Deci, după ce în final au discuţia urmată de separare, evident, cei doi îşi continuă relaţia în acelaşi fel: se văd, se sărută, se alintă, dorm împreună. Nici o diferenţă faţă de viaţa pe care o duceau înainte de despărţire. Mai mult, hotărăsc să facă o petrecere de despărţire la care să fie invitaţi toţi cunoscuţii lor, iar la această petrecere ei se comportă ca doi îndrăgostiţi. Cum spuneam, idealizarea iubirii merge prea departe pentru gustul meu.

Personajul meu preferat este unul secundar, mai precis tatăl lui Lasse, care trăieşte frumos şi moare demn. Relaţia lui Lasse cu familia sa şi cu prietenii săi reprezintă cea mai frumoasă parte a romanului, după părerea mea.

Lasse este pierdut şi din punct de vedere profesional. Este urmărită agonia lui în lumea în declin a stand-up-ului, unde el nu îşi mai găseşte locul. Pentru că tatăl său este pe moarte, el doreşte să îi păstreze amintirea vie şi face un material cu vorbele de duh ale părintelui său. Este un material care lasă audienţa zâmbind duios, nu râzând în hohote iar pe Lasse îl face să îşi iubească iar meseria. Acesta este un moment de cotitură în cariera sa, el hotărând să renunţe la stand up comedy şi să se apuce de sit down comedy. De fapt, autorul romanului este inventatorul acestui tip de comedie, numit sit down comedy.

Una peste alta, am mai avut o problemă şi cu traducerea romanului. Traducătorul a abuzat de cuvintele “nenică” şi “nema” care nu sunt foarte utilizate în limba română, poate de aceea mi-au zgâriat retina. În roman se foloseşte un limbaj colocvial, ce-i drept, dar eu una, nu cunosc pe nimeni care să folosească “nenică”. Cred că “frate” ar fi fost mai potrivit. Părerea mea!

Mi-ar plăcea să citesc şi alte cărţi scrise de Michel Birbaek, că încă nu sunt edificată în privinţa lui. În ce priveşte  „Relaţii exuale”, o recomand, totuşi. E o lectură destul de lungă, peste 400 de pagini şi deşi în ansamblul ei nu mi se pare o carte extraordinară, unele bucăţi mi-au mers la suflet. 

Notă: Aceasta este cea de-a doua recenzie scrisă pentru campania vALLuntariniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Pentru fiecare cincisprezece comentarii, Romsilva plantează un copac. Recenzia precedentă a strâns deja nouăsprezece comentarii. Ce ziceţi, mă ajutaţi să plantăm cel puţin doi copaci? :)

P.S. Toţi cei care aţi comentat la recenzia precedentă sau veţi comenta la aceasta, veţi fi adăugaţi în blogroll-ul meu, în semn de mulţumire că mă ajutaţi să plantez copaci :)

Monday, March 18, 2013

Recenzie "Cartea norilor"

"Cartea norilor" este romanul de debut al scriitoarei Chloe Aridjis. Eroina este Tatiana, o tânără mexicană ajunsă la Berlin cu o bursă de studii. 

Romanul urmărește relația Tatianei cu Berlinul, impactul pe care orașul adoptiv îl are asupra ei și cum sentimentele și trăirile sale se răsfrâng asupra percepției pe care o are despre Berlin. Pe tot parcursul cărții, fantomele ei personale se contopesc cu fantomele orașului și imaginația ei se transferă în realitatea imediată. În paralel, este urmărită relația Tatianei cu ea însăși, experiență berlineză fiind o călătorie de inițiere a personajului care se află în plin proces de autocunoaștere. 

Atunci când decide să rămână la Berlin, Tatiana de fapt încearcă să se abată de la linia destinului său previzibil, clar trasată de familia sa. Cumva, o simt pe Tatiana dezrădăcinată. Simte că nu aparține locului său de baștină așa că încearcă se se așeze sufletește la Berlin, ceea ce se dovedește a fi un proces complicat. Nu își găsește locul, schimbă cartierele și locuințele, cu pretextul că vrea să încerce senzații noi, dar de fapt ea încearcă în van să se agațe emoțional de ceva sau de cineva.

Deși relația cu familia ei este firavă, pare că tânjește după locurile natale sau poate după familiaritatea pe care i-o dă noțiunea de "acasă". În acest sens, episodul întâlnirii cu cățelul Xolo este relevant, mai ales din pricina ambiguității sale. Nici măcar Tatiana nu este sigură că întâlnirea cu pricina a fost reală.

De fapt, în permanență fantezia Tatianei se suprapune realității, la fel cum trecutul Tatianei se suprapune trecutului Berlinului, creând un prezent de un echivoc fermecător.

Tatiana este un personaj foarte bine construit pe toate planurile iar romanul în sine are o scriitură molcomă și simplă dar reușește să dea viață unui fragment din viața eroinei și să lase cititorul pe gânduri, după terminarea lecturii.

Notă: Recenzia a fost făcută pentru campania vALLuntar, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Am nevoie de cincisprezece comentarii pentru ca Romsilva să planteze un copăcel pentru mine. Ce ziceți, mă ajutați? Vă rog frumos:)


Wednesday, March 13, 2013

Eu şi disciplina germană

Eu pe lumea asta am o singură regulă și anume, că nu am nici o regulă. Drept pentru care experiența mea berlineză a fost deosebită, în viața vieților mele n-am trăit după atâtea reguli.

Să vă explic. Prietena mea nemțoaică e super mișto dar este atât de organizată că efectiv obosesc fizic când sunt în preajma ei. În primul rând, are cel puțin un miliard de agende: una pentru numere de telefon, una în care își notează cheltuielile zilnice, una în care își notează ce are de facut la serviciu, una în care își notează ce are de făcut în timpul liber, una în care își notează ce-a făcut în fiecare zi și cu cine și aici pune și dovada întâlnirii, ca de exemplu un bilet la film. Etc etc. Primul meu gând când am văzut multitudinea de caiete a fost: "mamă, ce curățenie i-aș face!"

Când am decis s-o vizitez, am știut în ce mă bag. Așa că nu mi-am făcut nici un plan. Știam că îmi va planifica ea șederea, deci de ce să mă mai agit? Dar nu știam că o ședere se poate planifica într-un asemenea hal, sfinte Sisoie!

De exemplu, în fiecare seară, aveam următorul dialog:
Nemțoaica: Mâine micul dejun este la 10. O să te trezesc la 9, că tu stai mult în baie.
Românca: Hai 9:30 că nu mă spăl pe păr. Te rooooog!

Dacă aveam vreun invitat la micul dejun, eram trezită și mai devreme, să fiu gata cu un sfert de oră înainte de sosirea musafirului, pentru orice eventualitate. Într-o zi, o musafiră a întârziat 3 minute și am început micul dejun fără ea, că a fost inacceptabilă întârzierea.

De ziua mea, programul a fost foarte obositor: mic dejun cu fetele, apoi s-a jucat cărți, apoi s-au făcut cumpărături pentru cina de revelion, apoi s-a mâncat tort, apoi s-a făcut cina de revelion etc, totul planificat pe segmente orare foarte clare, de la care nu ne-am abătut nici un minut. La un moment dat mă plictisisem rău și aveam chef să stau pur și simplu în pat așa că am cerut voie să mă întind o oră. Mi-a dat voie o jumătate de oră. Nu s-a putut mai mult, of!

Într-o seară am ieșit de la teatru și ne-am plimbat pe o stradă care mi s-a părut drăguță. Zic:
-Ce frumos e pe aici! Putem să venim într-o zi pe lumină?
-Nu, că nu avem când. Fiecare zi are programul ei, a zis nemțoaica.

Aha. Nu ne-am abătut de la program. Nu m-am putut plimba singură. I-am spus că am chef să umblu pe străzi singură, fără hartă, pe unde oi vedea cu ochii. Îmi zice:
- Pe unde?
- Păi pe unde văd cu ochii.
- Cât timp?
- Până mă plictisesc.

Nein, nu s-a putut. A crezut că glumesc. Cum să umblii brambura așa, fără scop, fără orar, fără hartă?  Aveam senzația că și pentru poze am timpul calculat.

Seara, în timp ce ne întorceam acasă, mă anunța:
- Acum ne întoarcem, bem un pahar de vin, mai vorbim o juma de oră și mergem la culcare.

Prima dată am crezut că e așa, o figură de stil. Dar am simțit priviri dezaprobatoare când mi-am turnat al doilea pahar de vin. Și după jumă de oră s-a ridicat, m-a întrebat dacă mai am nevoie de ceva și m-a anunțat că merge la culcare. Când mi-am cumpărat un bax de bere m-a întrebat ce fac cu el:
-Să beau seara, când vorbim o juma de oră, zic.
-Păi seara bem vin, zice.
-Nu-mi place vinul ăla. Parcă e sirop.

Șoc și groază, vă dați seama. Dădusem rutina următoarelor seri peste cap.

Pare exasperant, dar a fost amuzant. Așa e ea. Adică, să ne înțelegem, ea își planifică nunta deja, deși nu are prieten. Am intrebat-o cum dracu, că e ordinea greșită. Cică nu e. Îi trebuie doi ani să își planifice nunta visurilor ei. Vrea să se mărite la un an după ce-l cunoaște pe alesul, și pe ales îl va cunoaște anul acesta. E planificat deja.

Și încă o chestie. Am insinuat că aș vrea să beau o bere cu dansatorul acela frumos, de care v-am spus. A sărit ca arsă, că nu, nu se poate, că e periculos, că poate ne îndrăgostim și locuim în țări diferite și o să suferim. Pentru că ASTA era problema! Nu că poate m-ar fi refuzat dansatorul, că deh, e și el dansator sexos și oarecum faimos și nici că poate, să zicem, prin absurd, că ieșeam eu cu dansatorul, și na, poate nu ne plăcea unul de altul, așa, pur și simplu...Acestea nu au fost variante viabile. O iubire imposibilă sună mai bine, nu?

Pe 1 ianuarie m-am revoltat. Nu m-am ridicat din pat. Că așa am eu nevoie de o zi pe săptămănă, să zac în pat ca o lepră, să nu fac nimic. S-a învârtit pe lângă mine, s-a sucit:
Nemțoaica: Tu chiar stai în pat toată ziua?
Românca: Da
Nemțoaica: Hmmm. Și ce faci?
Românca: Păi mă uit la un serial, mai adorm, mă trezesc, iar mă uit și tot așa.
Nemțoaica: Nu vrei să vii în bucătărie? Că și eu mă uit la un serial.
Românca: Cum te uiți la serial în bucătărie?
Nemțoaica: Păi stau la masă. Nu ațipesc dacă stau la masă.
Românca: Dar eu vreau să ațipesc! Cum să mă uit la un serial stând pe scaun? E împotriva firii.
Nemțoaica: Dacă ațipești, pierzi din el.
Românca: Lasă că dau rewind când mă trezesc.

A fost o experiență culturală. Din experiența asta. am învățat cel mai mult că trebuie să îmi fie foarte drag de mine, pentru că sunt așa flu flu. Nu sunt așa că vreau eu, sunt așa de la natură, dar, făcând o comparație între mine și prietena mea, mi-am dat seama că cei flu flu sunt mai avantajați. Când nu te încorsetează TREBUIE, este mai mult loc pentru VREAU, AM CHEF, POATE, NU ȘTIU, SĂ VEDEM. E frumos de tot să nu faci doar ce trebuie. Părerea mea de balcanică.



Monday, March 11, 2013

Ce năzbâtii a mai făcut Lavinia (adică eu)

Cred că v-am mai povestit, eu am fost deosebit de cuminte în adolescență. Nu am fumat, nu am băut, nu am fost punkistă, depechistă, metalistă, rockeriță. Mai fugeam ocazional de acasă pe la vreo petrecere și mă pupam cu băieți. Și cam atât. Am reușit chiar să fiu și virgină până la 20 de ani (doamne, cât timp am pierdut!) iar prima dată m-am îmbătat pe la 20 și ceva de ani, într-un club. Îmi amintesc că m-am urcat pe o masă să dansez, spre disperarea prietenului meu de atunci, care se ruga de mine: "Hai, fată, să mergem dracu' acasă. Îți dau drumul la TV pe MTV și dansezi pe masa din bucătărie cât vrei."

În anii care au urmat, am recuperat. Pot să spun că am făcut tot ce mi-a trecut prin cap. Nu regret că nu am făcut năzbâtiile la adolescență pentru că făcându-le după vârsta de 20 de ani, le-am făcut cu cap. În sensul că am știut exact în ce mă bag, am putut anticipa consecințele și am putut să fiu pregătită pentru ele. Ceea ce doresc tuturor tinerilor. Faceți tot ce vreți, dar să știți ce faceți, este foarte important.

Și tocmai când credeam că nu prea mai am ce pozne să fac la venerabila vârstă de 32 de ani, să știți că săptămâna trecută era să plec cu douzeci de metaliști în turneu. Doar că eram în convalescență și nu m-am riscat la un drum lung cu autocarul. Pentru că la drum cu douăzeci de metaliști, problema mea e confortul, ca să ne înțelegem, da?

Acum să vă spun cum am ajuns eu acolo. Nu am nici o treabă cu muzica asta, mi se pare doar zgomot. Dar am un prieten care e manager de turnee de genul ăsta, el însuși foarte metal așa și cântăreț într-o trupă de trash metal parcă, nu că aș știi care e diferența, specific doar în cazul în care știți voi. Și dacă tot s-a nimerit prin România, am zis să mă duc să mai stăm și noi de taină. Evenimentul se petrecea la Slatina, apropo.

A fost mai distractiv decât am crezut c-o să fie. Băieții din trupe au fost amabili și respectuoși, erau bestii doar pe scenă. Am stat așa și m-am gândit că muzica aia ar fi frumoasă dacă nu ar lătra ăia. Adică partea instrumentală e chiar mișto, dar după aia urcă ăștia pe scenă (ei oameni normali de altfel) și încep să urle, să li se bulbuce ochii în cap, să li se umfle venele, de credeam că o să le fie fatal.

Se pare că acest concert a fost un mare eveniment, că formația cap de afiș e sculă pe basculă în America. Eu iar am plecat cu temele nefăcute și nu am știut cu cine beau bere. Nu e prima dată si probabil nici ultima. Sper doar ca daca ajung vreodată să beau bere cu Brad Pitt, să îmi dau seama de asta înainte să ajung acasă.

Pentru că nu am fost interesată de muzică și prietenul meu mai avea și treabă, că doar era la serviciu, am căscat gura la public, un obicei de-al meu. Foarte puțini erau fani adevărați, marea majoritate erau acolo că era eveniment monden și puii mei, nici în Craiova nu ai ce face sâmbăta seara, darămite în Slatina. Erau deosebit de multe piți buclate și pe tocuri cui și mulți băieți de cartier care își tot băgau și își scoteau. La un moment dat eram singură la masă și un fel de pește local care mânca alune vărsate dintr-o pungă de plastic, a încercat să mă convingă să îl las să plaseze 3-4 fete la masa mea, că văzuse el că se perindă străini e acolo. M-am gândit să le fac o surpriză băieților, dar am considerat că nu de fete duc ei lipsă în turnee. A fost simpatic un tip care a venit să invite băieții la masa lui să fumeze iarbă, că săracii metaliști, n-au și ei iarbă, micuții bieți. Am fost pe punctul să-l pocnesc pe un țăran care îi lua pe băieți să facă poze cu ei și le punea coarne. Parcă și vedeam cum le pune pe Facebook cu comentarii gen: "seara în care mi-am bătut joc de fraierii ăia de metaliști faimoși". Nu l-am pocnit că el avea vreo doi metri și eu am doar vreun metru juma, cu indulgență. Plus că el era beat și eu nu. Dar am vrut, zău că am vrut. Mi-a fost dat să văd și un nou exemplar, hipsterul-metalist, cu blugii negri ridicaţi doar până la jumătatea bucilor și fără chiloți. Adevărul e că oricum și hipsterii și metaliștii au părul mai mare, și în funcție de ocazie, doar schimbă cărarea. Foarte tare.

Cireașa de pe tort a fost un tip cu păr slinos, cu moacă așa, mai de tractorist, mort de beat, care vine la masă și le zice băieților: "Hello. I am your fan. My name is Dorel." Era să cad sub masă, și nu de la alcool. Metaliștii că de ce râd, că să le zic și lor, dar cum naiba să traduc Dorel în engleză?

Pentru că masa noastră era mai restrasă și destul de aproape de scenă, membrii formaţiilor se schimbau de haine chiar acolo, în fața ochilor mei feciorelnici. Deci am văzut și dedesupturile metalului internaţional, cum ar veni. 

Am dat o tură și prin autocarul cu care au cutreierat artiștii Europa. Ce s-a întâmplat în acel autocar, rămâne în acel autocar, cel puțin până îmi dă cineva tag pe Facebook. Dar n-or fi așa tâmpiți. Sper. După care, pe la 12, asemeni Cenușeresei, am părăsit petrecerea, recuperată fiind de niște prieteni care, după ce au văzut afișul evenimentului, au zis să nu mă lase totuși acolo. 

Iniţial, eu m-am gândit că ar fi trebuit să plec totuşi cu metaliştii. Nu de alta, dar poate fac vreun copil roacker din ăsta înrăit și când o fi la apogeu să pot să-i zic: băi, lasă vrăjeala, că mă-ta a fost în turneu cu 20 de roackeri adevărați, cărora tu le asculți cd-urile acum, nu  mă sperii tu pe mine.După care, m-am gândit că oricum nu are de unde să  știe viitorul meu fiu roacker înrăit, dacă am fost sau nu în turneu. Pot să-i torn și o minciună, la nevoie. Deci am plecat acasă. Nu de alta, dar vă zisei, mă simțeam rău. Şi nici nu am vrut să-mi stric reputaţia în Slatina. 




Saturday, March 9, 2013

Și să revenim la mine...

Nu am mai scris ceva de pe 18 februarie cred. Nu că n-am scris pe blog, n-am mai scris deloc. Nici notițe, nu am lucrat nici la roman. De fapt, nu că nu am scris, dar n-am făcut nimic. M-am simțit atât de rău, cum nu cred că m-am mai simțit vreodată. Nu știu cum e să mori, dar în ultimele săptămâni am văzut cum este să nu trăiești. Doamne fere, zău așa.

Acum sunt mai bine, încă nu sunt în formă maximă dar se știe, iarba rea nu piere. Deci, adevărat aproape am înviat. Stați pe fază pentru noua Lavinia, varianta îmbunătățită (nu, nu mi-am pus implanturi).

Deși bolnavă, dar tot am pus-o de o mică extravaganță, că nu se putea, doar mă știți. La prostii sunt prima, chiar și muribundă. Vă povestesc mâine-poimâine, dacă e...

Așa, ca o mică bârfă, am aflat că un fost gagic de-al meu o să escaladeze Kilimanjaro. Și e foarte bine, că alpiniști nu aveam pe listă. Îmi amintesc de relația noastră, care s-a desfășurat la Toronto, când eu mă duceam la brunch-uri și băgam în mine de parcă nu mai exista mâine, în timp ce el se antrena pentru maratoane și alte chestii și eram foarte mândră de el și spuneam la lume cu gura plină de carbohidrați că prietenul meu e la antrenament. Bine, el de fel e calculatorist, dar mă rog. 

Și ca o bârfă și mai mică, un alt tip din trecutul meu amoros și tumultos, de data asta din Londra, dar de neam indian, se însoară. Căsătorie aranjată de părinți, după tradiția indiană. Se pare că după ce m-a cunoscut pe mine s-a hotărât să nu mai riște și să meargă pe mâna lu' mă-sa :) 

Și în sfârșit, dacă știți unde se emit aceste certificate, să mă anunțați. Stau și la coadă, pe bune!




Wednesday, March 6, 2013

În sfârşit, un post care nu este despre mine

Eu sunt centrul universului meu, sigur aţi observat. Totul este despre mine şi eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea. Totuşi, azi voi face excepţie şi o să scriu despre altcineva. Mai mult, vreau să vă rog să ajutaţi pe cineva. Cât altruism, nu?

Dar să trec repede la subiect, până nu mi se duce naibilui generozitatea. Este vorba despre prietenul Bogdan şi trupa lui, Trupa Veche. Băieţii articipă la un concurs unde premiul este o cântare la festivalul lui Eric Clapton, CROSSROADS, de pe Madison Square Garden. Ce trebuie să faceţi este să intraţi pe linkul acesta, să daţi click pe ADD YOUR SUPPORT, să vă lăsaţi numele şi emailul şi gata! Aţi făcut o faptă bună! În numele băieţilor, vă mulţumesc anticipat:)

P.S. Dacă e să câştige, mă duc şi eu cu ei, pe post de muză. Sper...