Pages

Wednesday, January 30, 2013

Dorinţe neîmplinite, adidaşi şi entorse


Îmi amintesc că, după revoluție, mi-am dorit enorm o singură chestie: o pereche de adidași cu scai. Atât! Am jelit și am cerșit la ai mei în mod constant, până când a reușit maică-mea să-mi procure o pereche. Ca o paranteză, pe vremea aia, cine nu e prea tânăr, îşi aminteşte, când doreai ceva, nu te duceai la magazin să cumperi şi gata. Era complicat, bişniţarii aduceau marfă din Turcia şi tu, dacă vroiai ceva, trebuia să ştii să ajungi la bişniţari. Ai mei, mai fraieri de fel, nu aveau aceste abilităţi, poate că alţi părinţi erau mai iscusiţi şi găseau ce doreau copiii mai repede. Oricum, vremuri grele. În ziua de azi poţi să-ţi cumperi adidaşi şi de la tine din pat. Deschizi laptopul, cauţi adidaşi online şi pac, ţi-ai cumpărat perechea dorită înainte să îţi termini de băut cafeaua. Dacă mi-ai fi spus atunci, când plângeam ca proasta după adidaşi cu scai, că voi ajunge să trăiesc vremurile astea, aş fi crezut că îmi povesteşti o carte scrisă de Jules Verne.

Şi revenind la adidaşii cu scai, cum spuneam, a făcut maică-mea rost de o pereche, mi i-a adus acasă, erau o frumusețe: albi, cu scaiul verde. Dar, ghinion. Îmi erau mici, culmea. Spun culmea, pentru că de atunci, nu mi s-a mai întâmplat să îmi fie mic vreun pantof, vreo sanda sau vreun adidas. Port 35 și uneori și 35 mi-e mare, mă înțelegeți. Efectiv, eu nu am voie să fac mofturi la încălțăminte, când găsesc ceva mărimea mea, cumpăr chiar dacă nu-mi trebuie, că dacă mă apuc să caut încălțări când am nevoie disperată, s-ar putea să rămân desculță pe perioadă nedeterminată.

Deci, d-aia zic, că treaba cu adidașii cu scai verde  a fost ghinion curat. Cred că nu au fost ei soarta mea, pe bune. Oricum, îi consider primii mei adidași, chiar dacă n-am avut parte de ei. Nu mai știu care au fost următorii adidași și nu mai știu dacă până la urmă mi s-a îndeplinit dorința de a avea adidași cu scai. Cred că am mai avut niște turcisme prin liceu, dar nu prea multe perechi, că eram veșnic scutită la sport. Problemele lombare în combinație cu multă lene sunt deosebit de grave și impun tratament, gen să mănânci prăjituri la cofetăria Amandina, transpiratul pe terenul de basket e exclus. Și sincer, eu, basket? Aveam 1.55 si 40 de kg în liceu. Serios, abia puteam să ridic o minge din aia.

Apropo de scutire la sport, într-un an s-a făcut profu al dracu și nu a mai lăsat scutitele să umble brambura. Le vroia în echipament, pe bancă, în sala de sport sau pe teren. Uite așa am făcut eu entorsă, coborând cele două trepte de la ieșirea din sala de sport, după o oră de stat pe bancă. Mă doare și acuma. Nici nu știu ce aidași aveam. Sau poate aveam teniși. Am mai căzut și în octombrie, anul trecut, la venerabilă vârstă de 31 de ani. Am făcut altă entorsă, la aceeași gleznă. Sunt sigură că mi-a rămas glezna sensibilă de la ora aia de sport din liceu. În octombrie am fost și la urgență. M-au plimbat cu scaunul cu rotile și doctorul era mișto de tot. Mi-a luat piciorul în mână, să-mi studieze gravitatea entorsei și eu îmi blestemam zilele că nu am căzut naiba și eu mâine, că în seara aia aș fi avut programare la pedichiură. Ghinion. Oricum s-a mirat să audă că am căzut așa, ca bleaga, din picioare, fără să mă împiedic, fără să mă fugărească vreun câine. Purtai tocuri, zice el? Nu, zic eu, balerini. Dar de la pedichiură nu mi-a dat întâlnire, sunt sigură. Am vrut să-l caut pe facebook când am ajuns acasă, dar uitasem cum îl cheamă. Și pe rețetă pusese parafa colegul lui, care nu era drăguț. N-a fost să fie, ca și cu adidașii cu scai, vă spun eu, unele lucruri sunt predestinate, altele nu.

Când a fost soră-mea în America, am rugat-o să-mi ia și mie adidași din aia Adidas Superstar parcă le zice și teniși Converse. Nu a găsit 35. Mi-a luat niște teniși Lacoste de la raionul de copii și niște adidași Superstar mărimea 36. Buni și ăia. Primii mei adidași de firmă. I-am purtat cu drag, deși trebuia să le pun niște vată în vârf. I-am murdărit într-o zi în Canada și i-am aruncat. Mi-a fost lene să-i spăl. Acum nu mai am adidași. Adică nu mai am adidași care să fie ai mei. Am găsit unii uitați acasă de soră-mea, pe care uneori îi mai folosesc la sală. Dar eu fac Pilates la sală și Pilates poți face și desculță. Sau desculț. Că deși e grup de fete, vine şi un domn să se scălămbie cu noi. Și se scălămbie și la zumba, la care eu nu stau, că mai am și treabă. Domnul ăsta, totuși, nu se scălămbie desculț, ca mine, el poartă adidași. Cred că ar trebui totuşi să îmi cumpăr şi eu o pereche, să nu mai port vechiturile soră-mii. Şi să nu-i mai arunc când se murdăresc, să pun mâna să-i spăl, că nu-mi cade rangul. 


*Articol scris pentru www.adidaşitari.ro

Tuesday, January 29, 2013

Răspund cititorului


Ieri am primit un comentariu mai complex. Mă apucasem să-i răspund omului, dar am abandonat și am zis să fac un post din mesajul acesta, că se pare că Un post foarte personal, pe care l-am scris acum o vreme, tocmai ca să filtrez cititorii, nu prea mai este citit si se pare că se impune un reminder.


Cum e ditamai comentariul, n-o să-l copiez pe tot aici, mă voi limita la punctele esențiale, în ordinea importanței lor pentru mine, bineînțeles, că doar e blogul meu și fac ce vreau pe el.

"And last for now, cred sincer ca risti sa-ti pierzi din publicul care altfel te-ar aprecia prin faptul ca te atingi de un alt tabu, si mai universal de data asta, si anume Dumnezeu! ;) Sigur, poti fi cea mai ateista fiinta de pe planeta si s-o declari sus si tare, insa scriind "dumnezeu" iti atragi inutil o multime de antipatii. Si Beatles-ii s-au crezut la un moment dat (si au declarat ca sunt) mai celebri decat Isus in SUA si a doua zi milioane de discuri de ale lor au fost arse de americani in piete etc. In plus, chiar si in engleza refuzi majuscula, cazand fara sa vrei in greseala gramaticala si confuzie: dupa cum stii, god=zeu, God=Dumnezeu."


Măi, ziceți repede care vă supărați pe mine că scriu dumnezeu cu d mic, ca să mă supăr și eu pe voi că scrieți Dumnezeu cu d mare. Să ne certăm pe ortografie, zic, să ne antipatizăm reciproc din cauza majusculelor și minusculelor! Să le lăsăm dracului de inteligență, umor și talent la scris, ce contează toate astea când scrii dumnezu cu d mic? Să scriem mii de posturi de mii de caractere care să cuprindă un singur cuvânt: DUMNEZEU! Să vezi cum sar audiențele în aer! Căci ce mai contează conținutul, ce e mai presus de DUMNEZEU? Șă-l bolduim și să-l subliniem, că d-aia suntem neam de ortodocși, în puii mei. 


Fără mișto acum, să vă explic cum stă treaba. Eu nu cred în dumnezeul ăsta pe care îl scoate religia la înaintare. Cred într-o mulțime de lucuri: în mine, în destin, in viețile anterioare, în energii, în NASA, în știință, în extratereștrii etc. Spiritualitatea mea e proprie și personală, e treaba mea și doar a mea. Și dacă mă înșel, e pe răspunderea mea. Eu o să ard în focurile ghenei, în timp ce voi, prea credincioșii, o să îmi strigați din rai: vezi fată? I told you so. Deci, ce nu vă convine?


Înțeleg perfect că unii oameni sunt credincioși, credința reprezintă un refugiu și este dreptul fiecăruia să-și caute refugiul și răspunsurile unde crede de cuviință. Dar doresc să fiu lăsată să fac la fel. Eu mai cred în toleranță și ciudat, deși credința se presupune că te face mai bun, am observat că oamenii cu cât devin mai credincioși, cu atât devin mai lipsiți de toleranță. Fiecare individ de pe această planetă are dreptul să aibă ce prieten imaginar dorește sau să nu aibă nici un fel de prieten imaginar. Atâta timp cât credința oamenilor nu mă jIgnește în nici un fel, nu înțeleg de ce lipsa mea de credință e ofensatoare pentru cineva. 


Frumos ar fi, dragă comentatorule, să mă întrebi de ce scriu god în loc de God, dar probabil e mai simplu să crezi că nu știu care e diferența între God și god. Și deși tu ai decis că-s proastă și habar n-am, zic totuși să-ți explic și punctul meu de vedere, care oricum nu cred ca are importanță din moment ce tu ai hotărât deja că-s confuză. Totusi, ortografia e intentionata. Am cititori de toate religiile si credintele si de aceea scriu god cu litera mica, sa isi poata regasi oricine zeul in formularea mea. Ti-am zis, sunt o atee toleranta, respect credintele tuturor. Nu te-ai fi așteptat la asta, nu? Știu, așa e când nu încerci să te uiți la lucruri din perspective diferite, pierzi esențialul. Nasol.


Uite, că trăii să fiu asemuită și cu The Beatles. Sunt dată dracu, chiar. Sunt asemuită cu patru inși deodată! Bravo mie, vere! Acum o să urc un minut pe culmile gloriei și o să uit că tata e de la Plenița. Pauză până termin cu gloria. Imediat. Wait for it...Wait for it...Așa, gata. Coborând acum de pe culmile gloriei mele de un minut înapoi în blogosfera românească, țin să te anunț, dragă comentatorule,  că dând acest exemplu, ți-ai aruncat singur argumentul în aer. Le-a scăzut cumva Beatles-ilor din notorietate pentru că au luat numele domnului în deșert? Și ce dacă au ars niște bătuți în cap discurile? Erau discuri cumpărate, deci trupa și-a scos banul oricum. Și cred că a mai făcut niște bani în plus, că sigur torționarii aia, după ce le-a trecut febra religioasă, și-au cumpărat iar albumele, că doar nu erau să nu mai asculte The Beatles. Și pe bune acum, băieții chiar aveau dreptate. The Beatles aScultă oameni de toate religiile și o parte dintre non religioșii. De Iisus abia dacă ascultă o parte dintre creștini. 


Ideea e că toleranța se învață în fiecare zi a vieții noastre și ne deschide mințile spre lucuri noi. Nu ne naștem toleranți, devenim toleranți. Toleranța este un semn al evoluției. Ei bine, eu acestor cititori mă adresez. Oamenilor care înțeleg că religia, culoarea sau orientarea sexuală nu reprezintă unități de măsură pentru calitatea umană. Eu îi evaluez pe oamenii din jurul meu în funcție de gradul de inteligență, în funcție de moralitatea lor, de generozitatea și respectul arătat semenilor, în funcție de cât de des spun cuvinte simple, dar rare, cum este "mulțumesc", de exemplu, nu în funcție de zeul în care cred, de culoarea pe care au sau de felul în care fac sex.

Cu alte cuvinte, dacă vreți ortodoxim și smerenie, ați greșit site-ul. BOR are alt domeniu. Nu știu care. Și, să știți, că cititorii pierduți pentru că scriu dumnezeu cu d, nu sunt pierderi. Sunt doar balast înlăturat cu bună știință. Ateismul meu reprezintă o modalitate de filtrare a cititorilor. Am nevoie doar de cititori inteligenți și cu simțul umorului. Genul acesta de cititori nu consideră o ofensă personală ateismul meu. Că d-aia sunt inteligenți. Și pe bune acuma, mi se pare aroganță să ia un muritor de rând, plătitor de taxe și impozite ca și mine, ateismul meu drept insultă personală. Cine se crede? Dumnezeu? (acum am scris cu literă mare că e la început de propoziție) Să se oftice dumnezeu însuși, dacă nu-i convine, să vină să se ia el cu mine în gură, dacă are vreo problemă. Dar văd că n-are.


Ei, și acum că l-am provocat pe dumnezeu la duel și mi-am pus în cap toți habotnicii, să trecem mai departe.

Mai zice cititorul după cum urmează: 

"Spui ca nu scrii pentru trafic. Iar gresesti, sau mai degraba te minti singura. Esti fireste prea isteata sa te astepti sa-ti citeasca scrierile jde mii de indivizi zilnic, insa cu siguranta te simti bine cand primesti multe reactii de la tot felul de anonimi care consoneaza cu tine, iti acorda atentie. Cine oare nu simte la fel? Chiar si eu am visat la asta cand am inceput sa scriu pe blogurile mele, dar m-am cumintit curand. Mi-am propus sa scriu numai lucruri care mi s-au parut cu adevarat rare, deosebite, surprinzatoare etc., iar traficul de mult timp a devenit irelevant. Scriu doar pentru mine, ca sa-mi amintesc, poate, peste ani ce lucruri m-au impresionat candva."


Ce a vrut să spună cititorul, autor de comentariu, deosebit de omniscient? Păi a vrut să spună că eu habar n-am din ce motiv scriu, el știe mai bine, și dacă îl contrazic, înseamnă că mint. De ce? Pentru că el însuși a trecut prin asta și dacă el așa a făcut și așa a simțit, așa face și așa simte toată lumea. Lumea care nu face și nu simte ca el, habar n-are ce face sau minte. Logic, nu? Raportarea întregului univers la propria persoană mi se pare sublimă.


Mi-e și lene să mai explic. Dar hai, treacă de la mine. Atenție, explicația e pentru restul cititorilor, domnul comentator are deja o explicație proprie în ce privește actul meu creativ, deci părerea mea e inutilă, dumnealui știe mult mai bine decât mine ce fac. 


Așadar, eu scriu de când am învățat să scriu. A fost o nevoie personală, m-a ajutat să îmi creez un univers alternativ (am avut o copilărie nefericită), a fost un mijloc de auto apărare inițiat de creierul meu pentru a contracara neplăcerile venite din exterior. De foarte puține ori am arătat cuiva ce scriam, și ce arătam erau niște poezii neutre și foarte impersonale, scrise pentru revistele școlilor prin care am trecut. Apoi, câțiva ani nu am mai scris, după care m-am reapucat din nou, dintr-o glumă, ca să fac mișto de soră-mea, mai precis. Mi-a plăcut, am scris mai multe chestii și le-am pus la notes, pe facebook, să văd impactul. Am fost uimită să văd că lumea reacționează la ce scriu eu, pentru că eu nu văzusem nicicând scrisul ca pe ceva ce putea fi împărtășit și cu alții. Știam că sunt talentată, mereu am făcut cele mai frumoase compuneri din clasă și la orice oră puteam să scriu pe orice temă, în orice stil. Dar am crezut că ăsta-i rezultatul miilor de ore de lectură, că e un talent dobândit, nu nativ. 


Blog mi-am făcut pentru că îmi doream un spațiu unde să îmi pot exploata creativitatea recent (re)descoperită. Am reînceput să scriu ca pe vremuri și a fost un sentiment frumos, parcă îmi regăsisem un prieten vechi. Nu știam ce se poate face cu un blog, nu am avut și nu am aspirații de bloggeriță. Nu mă interesează să fac bani din blog, mă interesează să scriu și să fiu autor publicat. Chiar și audiența acestui blog a crescut fără ca eu să fac ceva concret în acest sens. Mai precis, Chinezu a recomandat trei articole de-ale mele pe blogul lui și Tomata cu Scufiță a recomandat un articol de-ale mele pe pagina ei de Facebook. Cum au ajuns acești bloggeri grei să citească ceva scris de mine, habar n-am. Eu de Chinezu auzisem, dar foarte rar îl citeam, de comentat nici atât, iar pe Tomată o citeam și o citesc cu religiozitate (na!) dar nu eram și nici nu sunt o comentatoare ferventă, să zici  că i-am adus, prin comentarii asidue, existența mea în atenție.

Acum, sunt iar ca pe vremuri, scriu zilnic pe agende, caiete, carnețele, hârtiuțe și mă simt foarte bine. Am trăit și trăiesc efervescent, colecționez în sufler povești și amintiri și uneori, unele dintre ele vor afară. Simt că îmi explodează creierul dacă nu pun o poveste pe hârtie, atunci când vrea ea. Deci, în primul rând scriu pentru mine, e o nevoie a mea să mă exprim scris. Evident că mă bucură fiecare cititor care rezonează cu ceea ce scriu eu. Dar nu voi scrie niciodată cum vor cititorii. Mie nu îmi trebuie trafic, deci nu voi face pe plac multimii. Mie îmi trebuie audiență fix pentru ceea ce scriu eu, îmi trebuie cititori care sunt aici pentru că le place ce scriu eu, exact așa cum scriu, nu cum aș putea scrie. 


Interesanta ambitia ta cu blogul in engleza (banuiesc ca din nostalgie pentru prietenii si locurile de peste mari - Canada etc). Nu stiu cat te va tine elanul asta anglicist, insa e greu sa razbat printre cei cu engleza de la mama de acasa. Tu folosesti o engleza extrem de cuminte si literara, in timp ce amica Becca si altii ca ea fac cu usurinta in engleza artificii lexicale de neimaginat pentru un non-native. Oare merita bataia de cap? (Iarta-ma, nu vreau sa te descurajez, faci cum simti tu, fireste!) 


Vreau să spun, că cititorul-comentator m-a dat gata cu bucata asta. Ce avem aici? Păi, în primul rând avem deja cunoscuta omnisciență a domnului comentator (știe exact de ce mi-am făcut blog în engleză!) apoi avem această atitudine foarte românească de altfel, a necunoscutului care moare de grija altuia. Stai liniștit, că nu mă descurajezi, știi vorba aia, câinii latră, caravana trece.


Nu am înțeles treaba cu răzbătutul. Mă aflu cumva în vreo competiție cu blogurile internaționale, de care nu am habar? Am vreun drum de parcurs, vreo destinație la care să ajung? Și la care efort te referi? Din nou, raportezi situația la tine. Probabil ție ți se pare greu să ai un blog în engleză și te gândești că e universal valabil pentru toți românii din România sau pentru toți cei care nu-s nativi în engleză și nu locuiesc într-o țară vorbitoare de limbă engleză.


Uiți un aspect. Unii oameni sunt bilingvi. Eu, de exemplu. Eu vorbesc/gândesc/visez noaptea în două limbi, în română și în engleză. Citesc în engleză, am prieteni de alte naționalități cu care vorbesc în engleză, viața mea se desfășoară bilingv, chiar dacă locuiesc în Craiova. Evident că am nevoie să mă și exprim în engleză. Unele chestii îmi vin în minte în română, altele în engleză. Le scriu așa cum îmi vin. Mi s-a părut firesc să scriu pe două bloguri, ca să nu amestec borcanele. Fiecare blog, cu cititorii lui. Nu toți cititorii români îmi citesc și blogul în engleză și este ok. 


Cât despre aprecierile despre limbă, zic să lăsăm nativii să judece. Cei de la www.examiner.com, m-au acceptat, cu engleza mea simplă, să scriu pentru ei. Articolele mele au fost notate cu punctaj maxim de către editorii site-ului, au fost promovate pe pagina lor de facebook și am avut titluri pe prima pagină a site-ului lor, În prezent scriu articole pentru o revistă online pentru femei, o revistă americană (cică engleza mea e ok, dar ce știu ei, americanii). A, și să nu uit. După ce mi-a citit blogul în engleză, un scriitor irlandez m-a întrebat dacă aș vrea să-i citesc cartea și să-i fac o recenzie, în engleza asta a mea fără artificii lingvistice (dar, mă rog, irlandezul și engleză, baba și mitraliera, nu?)


Și mai zice comentatorul meu o chestie, tot încercând să-i ia apărarea fetei ăleia care a dat-o în bară cu bărbatul ideal: Poate ca in sinea ei chiar viseaza la acele rigori la un barbat (si sa nu-mi spui ca tu nu ti-ai dorit niciodata ceva similar)


Aoleu, doamne, nu mai am intimitate nici în sinea mea! Știi și ce e în sinea mea! Sunt impresionată, doar că te înșeli. Eu nu mi-am dorit niciodată ca un bărbat să îmi ofere stabilitate financiară, nici măcar când eram mică și proastă. De când mă știu mi-am dorit jobul meu, casa mea, banii mei. Și le-am obținut, că nu e mare filosofie să fii independent. Cu sau fără un bărbat, standardele mele de viață rămân constante: îmi plătesc ratele la apartament, plec în vacanțe, îmi satisfac capriciile. Din punct de vedere economic, un bărbat nu face nici o diferență în viața mea. Alte calități trebuie să întrunească un bărbat ca să-mi placă mie și dacă se dovedește a fi porc, îl pot elimina din existența mea fără teama că îmi va rămâne întreținerea neplătită sau că nu mai plec la vară la mare. A nu depinde financiar de cineva este un confort la care nu voi renunța în veci. 

În concluzie la toată polologhia asta, vreau să spun că eu îmi respect toți cititorii și pretind același lucru de la ei. Acesta este un blog personal, pe care dacă vreți să îl citiți bine, dacă nu vreți să îl citiți, iarăși bine. Deci nu îmi spuneți ce și cum să scriu, pentru că absolut nimeni nu îmi poate spune cum să îmi exprim eu creativitatea. Nu vă place, mai sunt un triliard de bloguri în blogosferă deci pa pa. În rest, libertate de opinie cât cuprinde. Cu mențiunea că libertate de opinie am și eu, și dacă tot m-am angajat să răspund la toate comentariile pe care mi le lasă cititorii, să știți că o să răspund în consecință. 


Pupici! :)



Tuesday, January 22, 2013

Lunea albastră vs. Marţea trei ceasuri rele


Înainte să înceapă isteria cu calităţile care trebuie îndeplinite de bărbatul ideal, stabilisem cu prietenul Alin să descriem idealist persoana visurilor noastre  şi să vedem ce iese. Alin este sensibil şi romantic iar eu…sunt eu. Vă invit să citiţi ce-a ieşit.



„Atunci când s-a decis să o facă pe Eva, Dumnezeu l-a aruncat pe Adam în cel mai adânc somn, pentru că femeia este visul oricărui bărbat.” Nu știu, dacă este să generalizăm, câtă dreptate are domnul Kierkegaard, autorul cuvintelor de mai sus. pot afirma, însă, că mă regăsesc în tot mai bine conturata postură de Adam care pare că nu se mai trezește din reverie.

Ca o abatere de la tema încă nu foarte bine definită și într-un, sper, destul de clar spirit de glumă, precizez că ziua în care scriu aceste rânduri, în speță cea de 21 ianuarie 2013, a fost declarată de niscaiva stimabili a fi cea mai deprimantă zi din an. Astfel că orice alunecare a cuvintelor mele pe panta către oceanul de melancolie doresc a fi trecută în cârca datei de astăzi.

Acum că am stabilit și asta, să revenim la vise și mai ales la visuri. și evident la femeia din ele.

La 4 ani, Eva se numea, de fapt, Mădălina. o țineam de mână pe drumul de la grădiniță către casă, drum care dura mult prea puțin pentru cât aș fi vrut eu să dureze. Şi eram, pare-se, extrem de sigur pe mine și foarte serios când îi spuneam bunicii care mă descosea cu zâmbet șăgalnic în colț de gură, că eu pe ea vreau să o iau de nevastă. De unde să fi știut pe atunci că eu chiar voi fi prezent la nunta ei... cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei? Dar să nu schimb iar firul gândirii.

Stați liniștiți, nu vă voi înșira acum lista tuturor fetelor cu care m-am ținut de mână. Voiam doar să subliniez că m-a preocupat încă de mic subiectul atât de concis dar de precis expus la început. Adică al femeii tuturor visurilor și viselor mele. Pe la 20 de ani aveam chiar un... să-i zicem portret-robot. Cel puțin fizic. șatenă, ochi verzi, păr ondulat, pistrui, undeva la 1,70, trasă prin inel. ce să mai, tot tacâmul...

Prostii. Nu există așa ceva. Ori, de fapt, o exista. Sau nu. Sigur există. Atâta doar că eu nu am întâlnit-o. Şi am și renunțat de multă vreme să o caut. 

Din punct de vedere fizic, e mult prea relativ totul. Cred că ține incalculabil mai mult de chimie, de moment, de privire, de atitudine. și mai ales de comunicare. adică de exact acele lucruri care nu țin mai deloc de fizic. Acum să nu mă considerați total ipocrit. Normal că apreciez frumusețea trupului. Atâta doar că nu mai cred că poate fi înscrisă în anumite norme. Nu este valabilă doar din punctul a în punctul b. Nu face nici obiectul unei formule matematice și nu are nici propria sa lege fizică, universal aplicabilă. 

Ea vreau să știe ce vrea, adică pe mine lângă ea, când să mă pună la punct și să sfârșească prin a mă certa și când să pună punct și să înceapă să mă ierte, vreau să își dorească să fie mama copiiilor mei și, uneori, a copilului ce încă se ascunde undeva prin mine, să îmi fie prietenă, iubită și soție în același timp. Să putem comunica și când nu avem nimic de spus. Să știe să fie feminină și atunci când încearcă să mă îmbărbăteze. Să mă lase să o iubesc așa cum nu am mai iubit pe nimeni. Așa cum nimeni nu a mai iubit pe nimeni decât în vise. Sau, poate, nici acolo.



Lavinia


Eu când eram mică şi mă întrebai ce băieţi îmi plac, ziceam pe nerăsuflate “blonzi cu ochi albaştri”. Acum, că sunt mare gusturile mi s-au mai emancipat. În sensul că-i vreau bruneţi spre sud-americani, aşa.

Ho, că glumesc, nu daţi cu pietre, cum aţi dat în fata aia. Chiar dacă recunosc că mă uit după bărbaţii bine făcuţi şi nu rareori îi dezbrac din priviri şi fanteziile mele devin de nespus, dacă nu aveţi acordul părinţilor, când vine vorba despre cum aş vrea să fie bărbatul pe care l-aş ţine mai mult de o noapte la mine acasă, lucrurile se schimbă.

În primul rând, trebuie să-mi placă mie. Poate să fie scund sau obez sau cu chelie sau cu nasul mare, dacă îmi place mie, eu îl văd cel mai frumos din lume, şi nu l-aş da nici pentru un batalion de Brazi Piţi.

Ca să-mi fugă ochii după el, un bărbat trebuie să mă facă să râd. Este cea mai scurtă şi sigură cale spre inima mea. Eu sunt veselă, fac haz de necaz, pentru mine, totul este un prilej de glumă. Deci îmi trebuie un bărbat care să-mi ţină isonul şi să ţină la glumele mele. Care, uneori, ca orice lucru în exces, îşi mai pierd din calitate şi devin proaste.

Să fie deschis la minte. Să nu-l sperie necunoscutul şi schimbarea. Dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi îi spun că eu vreau să mă mut pe Lună, să nu-mi spună: femeie, eşti nebună! Să îmi spună: ok, de ce vrei să te muţi acolo? Hai să vedem ce presupune asta…adică să nu îmi zică nu din prima, doar pentru că planul pare suprarealist. Să mă facă să văd că planul e suprarealist.

Să nu mă sufoce. Dacă avem o viaţă în doi, nu înseamnă că eu trăiesc numai prin şi pentru el. Vreau să am în continuare viaţa mea şi spaţiul meu personal. Poate vreau să zac pe canapea şi să citesc cinci ore într-o zi sau să cutreier străzile de una singură sau cu vreo prietenă. Sau să plec singură undeva câteva zile. Sau cu vreo prietenă. Uneori am nevoie de mine. Refuz să mă rătăcesc de mine într-o relaţie. Sunt prioritatea mea numărul 1, tocmai pentru că sunt altruistă. Nu cred că îi pot face pe oamenii din jurul meu fericiţi dacă nu sunt în primul rând, eu fericită.

Să se simtă bine în pielea lui. Îmi plac oamenii siguri pe ei, care nu au complexe de inferioritate. Evident că nu aş putea face pereche cu un bărbat care se simte mic ca individ. Nu mă interesează cu ce se ocupă un tip, atâta timp cât nu trebuie să-l întreţin eu. Eşti pasionat, să zicem, de pictură, şi preferi să lucrezi la capodopera vieţii tale decât să ai un serviciu de la 9 la 5? Foarte bine, atâta timp cât te simţi bine făcând asta şi ai găsit o modalitate să îţi susţii financiar pasiunea, eu sunt alături de tine. Eu niciodată nu voi costa vreun bărbat ceva, ei trebuie să aibă doar grija lor, că de mine mă ocup singură.

Să fie zen. Să fie om. Nu reacţionez la urlete sau la violenţa verbală.  Să ne supărăm, nu zic ba, să ne certăm, e ok, sexul e fierbinte după o ceartă, dar să o facem civilizat, cu argumente. Dacă arunci cu farfurii de pereţi, eu plec acasă, dacă sunt la tine sau pleci tu acasă, dacă eşti la mine. Dacă suntem în chirie, ne luăm adio de la garanţie, probabil. D-aia e bine să fim toţi proprietari, acum îi dau dreptate fătucii ăleia.

Să mă lase să-i spun ce simt şi să îmi spună ce simte. Adică să comunicăm. Vezi, dacă îţi reprimi sentimentele şi problemele, nu înseamnă că ele dispar în neant. E ca şi cum ai face curăţenie în casă şi ai ascunde gunoiul sub covor. Va începe să pută, la un moment dat. Şi noi, oamenii, avem talentul de a amplifica apocaliptic orice nimic din viaţa noastră, doar gândindu-ne la acel nimic în mod repetat. Lucrurile spuse sună altfel decât lucrurile gândite şi nu ne mai apasă greoi pe suflet.

P.S. Câteodată o să am sindrom premenstrual. Dragă viitorule THE ONE, vezi că am o agendă în care îmi notez preventiv perioada aproximativă când aş putea fi lovită de acest sindrom nemernic luna viitoare. O fac pentru mine, pentru ca atunci când îmi vine să omor oameni, să pot să verific dacă nu cumva sunt şanse să fie vina mea. De fiecare dată e vina mea. Mai bine zis, vina hormonilor. O să ai acces la agenda respectivă. Putem să punem chiar un calendar pe frigider. Ideea e că e singura perioadă din lună când nu trebuie să îmi explici că n-am dreptate, pentru că n-o să înţeleg. O să îmi dau eu singură seama câteva zile mai târziu şi o să-mi cer scuze. Ai puţintică răbdare, deci. Partea bună e că nu se întâmplă lunar. Partea proastă e că nu ştiu când se întâmplă, d-aia am şi făcut agenda, calculez când ar putea lovi nenorocirea luna viitoare. Just in case, după cum ţi-am zis. Dacă nu loveşte, norocul oamenilor din jurul meu. Mărmureanu anticipează cutremure, eu sindroame premenstruale. Fiecare cu cataclismul de care îi e frică, deh.


Tuesday, January 15, 2013

Eu și Eminescu

Parcă vă și văd când citiți titlul: 

- Ia uite și la asta! Cică ea și Eminescu! Ne-am dat dreacu, are povești și cu Eminescu!

Ei bine, da, am povești și cu Eminescu, chiar dacă a trăit înaintea erei mele, nu vă mai mirați atâta. Asta e, am trăit intens, vă ofticați?

Dar să vă explic, totuși...

În primul și în primul rând, Eminescu mi-a căzut la toate examenele vieții mele: la bac, la admitere la facultate, la licență. Mi-o fi căzut și la admitere la liceu dar până acolo chiar nu-mi mai bate memoria, că sunt prea bătrână, I am 32 years young, nu știu dacă v-am zis. Apropo, ce ați făcut de ziua mea? (ziua mea e pe 31 decembrie, că doar nu era să mă nasc așa, oricând).

În al doilea rând, să știți că în prima fază a vieții mele, adică până am descoperit petrecerile, am fost mai tocilară așa, de fel, și printre alți scriitori demult oale și ulcele, m-am îndrăgostit și de Eminescu (nu știu de ce vi se pare morbid, că adolescentele din ziua de azi suspină după vampiri, același drac, zic...). Într-o vară, i-am citit toate poeziile, prozele și biografiile pe care le-am găsit la bibliotecă. Preferata mea a fost și este în continuare, biografia romanțată scrisă de Cezar Petrescu, în trei volume. Le am și acum, le-am găsit în urmă cu câțiva ani la un anticariat și o să le iau cu mine și în Canada sau pe Marte, depinde unde mă hotărăsc să plec. Cartea aia mi-a pus capac. Jur că aveam fluturi în stomac și chiar mă concentram să găsesc o cale să fiu împreună cu Eminescu. Citisem eu mai demult o carte care se numește "Undeva, candva", în care unul călătorise în timp să fie cu o tipă care trăise în altă perioadă, deci am recitit cartea, să văd cum a făcut ăla, poate fac și eu. Nebună de mică, ce mai... Evident că nu mi-a reușit călătoria în timp și nu vă pot spune cum e Eminescu la pat, poate cu altă ocazie, să mai evolueze puțin știința. Eu răbdare am și Eminescu mi se pare bunăciune și în ziua de azi, ca să nu mai vorbim că nebunia lui mi se pare sexy rău, că doar nebunii la nebuni trag...

În al treilea rând, eu toată viața am fost incredibil de proastă la mate, fizică și chimie. Dacă în generală m-am chinuit la mate că trebuia să dau nenorocitul ăla de examen, la liceu mi-am băgat picioarele. Chiar din clasa a 9-a am refuzat să mai am de-a face cu așa ceva, drept pentru care în trimestrul al treilea m-am trezit corigentă la mate (din fericire nu pe toamnă) și cu o medie foarte mică la fizică. Aveam media generală distrusă, eram disperată. Profa de mate era rea și nu mă suporta așa că m-am milogit de profa de fizică:

- Haideți, doamna profesoară, vă rog io, ascultați-mă și pe mine data viitoare din ceva, să îmi măresc media.

Profa se uită la mine cu milă, măi, da cu milă, era și normal, știam doar Legea lui Arhimede din toată fizica, eram un caz pierdut, nu meritam nici să beneficiez de legea gravitației (asta parcă la fizică e, nu?). Zice:

- Hmmm, bine, fie. Pentru data viitoare să înveți termodinamica. Sau "Luceafărul".

Am crezut că n-aud bine, dar n-am mai comentat. M-am dus acasă și am analizat situația. Termodinamica aia era întinsă pe cinci pagini de caiet mic și "Luceafărul" pe 98 de strofe. Totuși din "Luceafărul" înțelegeam tot, în timp ce termodinamica parcă era scrisă într-o limbă moartă, descifram la ea ca la hieroglife.Timp la dispoziție: cinci zile. Ghici ce-am facut??? Pai...

Peste cinci zile, ora de fizică:

- Lavinia, ce ai pregătit pentru azi?

M-am ridicat frumos în picioare, mi-am dres vocea și am zis:

- "Luceafărul", de Mihai Eminescu.

Am recitat frumos, tare și cu intonație, vreme de douăzeci de minute. Îmi amintesc că nicicând nu mai fusese așa de liniște în timpul orei de fizică. Profei nu i s-a clintit nici un mușchi pe față, în tot timpul actului meu artistic. Aveam inima cât un purice: i-o plăcea, nu i-o plăcea...În sfârșit, am zis ultimul vers și aproape că nu mai respiram.  Profa m-a mai contemplat puțin, după care a spus:

- Lavinia, să știi că eu am glumit...

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Ea a deschis catalogul la numele meu, a luat stiloul, s-a uitat la note gânditoare, părea că face calcule și înainte să scrie, a zis:

- Uite, dacă îți dau trei de 10, îți iese media 8. E bine?

A fost foaaaaaaarte bine. A fost minunaaaaaat! Ulterior, prin școală s-a dus vorba că la clasa de bilingvă engleză e o tocilară care a învățat "Luceafărul" ca să ia 10 la fizică. Chiar m-a întrebat un coleg de la o clasă paralelă:

- Care e, vere, tocilara aia?
- D-apăi eu sunt tocilara, vere. :)

N-a fost bai cu colegul, suntem prieteni și azi, că eu am simțul umorului de când eram embrion. Oricum, mie nu mi se pare că am fost tocilară la faza asta. După mine, când știi poezii, ești poet, which is cool și când știi ce e aia termodinamică, ești tocilar. Sau o fi fost aerodinamică? Sincer, habar n-am dacă lecția era termodinamica sau aerodinamica sau dacă sunt unul și același lucru sau dacă nu sunt unul și același lucru. Și sper că nu se scriu cu cratimă, adică termo-dinamica/aero-dinamica și dacă se scriu cu cratimă, să mă scuzați că nu știu că se scriu cu cratimă, dar nici voi nu știți ce știu eu, da? Na, că v-am zis-o. Aș putea totuși să caut pe google, dar mi-e foarte lene așa că mai bine apăs Publish și mă bag în pat, că mai e puțin și trebuie să mă trezesc și nici nu mă culcai. Hai pa!






Wednesday, January 9, 2013

Eu, Berlinul, musicalul și vampirii

Bine, dacă insistaţi, o să vă spun ce am făcut la Berlin. O să încep cu momentul culminant, că restul e mai plictisitor.

Înainte să începem, vreau să vă uitaţi la clipul acesta. Nu, serios, uitaţi-vă, că altfel nu vă spun. Pe bune. V-aţi uitat? Ok. Probabil l-aţi remarcat pe băiatul îmbrăcat mai fără haine, aşa. Da, şi eu l-am remarcat. Despre el este povestea pentru că, nu-i aşa, în ultimul timp toate poveştile mele sunt despre băieţi dezbrăcaţi sau despre cum îi dezbrac, de zice lumea că sunt obsedată. Dar eu, de fapt, sunt doar foarte, foarte sinceră.

Să revenim. Pe 30 decembrie am fost la musical-ul "Dansul vampirilor", regizat de Roman Polanski. Primul musical la care am fost vreodată şi la care m-am dus ca vaca în lucernă, fără să dau dau şi eu un search pe google, să ştiu şi eu la ce mă uit. Am avut backstage pass, deci am intrat pe la intrarea artiştilor, am hălăduit prin culise, mi-era şi frică să nu se ridice cortina şi să mă trezesesc pe scenă, doamne iartă-mă. Apoi am mâncat ceva la cantina artiștilor, după care ne-am ocupat locurile în sală. O plasatoare ne-a întrebat ce dorim să bem la pauză, ca să fie totul pregătit când ieşim, ce mai, mă simţeam de viţă nobilă, pentru câteva ore am şi uitat că tata e de la Pleniţa, mă simţeam aşa, cum să zic, ca o aristocrată. Am zis că vreau cafea la pauză, pentru că aşa au zis şi fetele cu care eram, fete care sunt foarte cuminţi, prea cuminţi, dar bineînţeles, că odată ajunsă afară, mi-am luat un pahar cu şampanie. După cafea. Sau înainte? Nu mai ştiu exact dar pe bune, chiar contează?

Totuși, să lăsăm băutura şi aerele mele de ţărancă scăpată la oraş, şi să revenim la musical. Decor spectaculos, costume frumoase, artişti talentaţi. Acţiunea se întâmplă într-un sat din Transilvania, bineînţeles (le-am zis nemţoaicelor că d-aia le-am adus la spectacol, ca să-mi cunoască familia) şi primul act a fost în mare neinteresant pentru mine. Hangiul şi-o trăgea cu servitoarea, nevastă-sa suferea, au venit doi oaspeţi, un profesor, vânător de vampiri şi tânărul său asistent, care asistent s-a îndrăgostit de fata hangiului etc. Probleme domestice atât de banale că era să și adorm de câteva ori. Noroc că era muzica dată tare. 

Până la urmă apare și vampirul, care se îndrăgosteşte şi el de fata hangiului şi o invită la el la palat, la un bal, promiţându-i marea cu sarea şi un burete mai mare (tipei îi plăcea să facă baie). Şi de aici a început să-mi placă şi mie, pentru că mie îmi plac personajele disfuncţionale, în general, care trăiesc fel şi fel de drame şi se zbat interior de le ia mama dracu' și aproape sigur sfârșesc prost. Aşa sunt eu mai ciudată, ce vreţi. Deci începuse să-mi treacă somnul iar la scena din clipul de mai înainte, evident că mi-a sărit somnul de tot. Uite aşa m-am ridicat în scaun, vioaie, şi cu un rânjet pe faţă l-am urmărit pe băiat cu admiraţie (citiţi poftă) şi mai că nu s-a trezit atleta din mine, să mă apuc să sar rândurile de scaune câte două-trei o dată, să dau buzna pe scenă, să mă ofer să fiu cina lui. Dar na că am fost cuminte şi nu m-am dus, am stat potolită la mine în scaun, doar eu și cu gândurile mele murdare. Și cu rânjetul de care v-am spus, pe față. 

Altă chestie care mi-a plăcut nespus, a fost că vampirul conte avea un fiu, Herbert, care era gay şi căruia i-a căzut cu tronc asistentul. Deci să recapitulăm: vampirul era dupa fata hangiului, fata hangiului era cu curu' în două luntrii (ba asistentul, ba vampirul), fiul vampirului era după asistent şi asistentul după fata hangiului. În scena asta, vampirul gay îi face curte asistentului. Mi-a plăcut mult cum l-a jucat actorul ăsta pe Herbert. Serios. Nu are prea multe scene în musical, dar l-am urmărit cu atenţie, şi chiar şi în scenele în care nu are replici, este foarte prezent și reușește să transmită ceva. Mi se pare că a construit o personalitate personajului său, că trecut dincolo de stereotipurile homosexualităţii. L-a făcut pe Herbert să fie o drama queen, cerşind atenţie, dar şi un fel de prinţesică ce-şi aşteaptă alesul pe cal alb. Foarte, foarte talentat băiat.

Drept pentru care, după piesă, ne-am reîntors în culise să îl caut, să îi prezint omagiile mele. Şi umblam noi brambura pe acolo când vedem un băiat, schimbat de costumul de scenă, fără perucă, doar cu machiajul. Stătea pe un scaun şi fuma şi el o ţigară. Zic:

- Hei, uite un vampir! Bună vampirule. Fetelor, el este vărul meu, pentru că, vampirule, eu sunt româncă, spun eu cu mare fală, ziceai că sunt direct fie-sa lui Dracula și că în buletin domiciliez la castelul Bran.

Vampirul râde şi mă întreabă dacă mi-a plăcut spectacolul. Zic că da, şi una dintre fete sugerează că ar trebui să fac o poză cu el.

Eu, subit cuprinsă de grijă, zic:

- Ei, lasă, că e în pauză de fumat. Şi aşa l-am ţinut destul de taină. O fi şi el obosit...

La care vampirul sare de pe scaun, vine lângă mine şi mă ia de mijloc:
- A, nu, e ok, pot să fac o poză cu tine, cum să nu!

A, păi bine atunci, cine sunt eu să las vampirii sexy să se roage de mine, nu? Şi îl iau şi eu de mijloc, adică vorba bine, că era ditamai hăndrălaul. Ei, şi simt eu la atingere aşa un spate puternic, plin de muşchi. Și cum mai era şi înalt şi frumos, nu mă pot abţine, şi plimbându-mi eu mâna pe spatele lui, zic:

- Wow, you are so big and strong!

El râde, eu mă lipesc şi mai tare de el, și între timp, anturajul meu se uita la noi şi râdea dar nimeni nu avea vreun aparat de fotografiat în mână.

Hotărâtă, intervin:
- Fetelor, dar totuşi, aparat avem? Că ţinem vampirul în picioare, o crede că faza cu poza e pretext ca să îl  pot pipăi eu mai bine...

Vampirul râde (normal, am fost chiar amuzantă), ale mele se trezesc şi ele şi încep să cotrobăie prin genți după aparate, care mai de care. În sfârşit, poza este făcută, eu mă dezlipesc (cu greu) de vampir, el se aşează înapoi pe scaun să îşi termine ţigara, când hop, apare alt vampir. Şi ăsta la fel, frumos de pica. Oftez prelung şi zic ceva ce ar fi trebuit doar să gândesc dar deh, mi-o mai ia şi mie gura pe dinainte, ce să fac:

- Doamne, că frumoşi mai sunteţi. Bine că nu trebuie să aleg între voi, că aş fi în mare, mare încurcătură.

Iar mi se pune audienţa pe râs iar vampirul nou venit, nebunaticul, îmi rezolvă imediat dilema:
- A, dar ne poţi avea pe amândoi, e ok.

Câtă generozitate, pe bune, dar am fost nevoită să refuz oferta, pentru că aveam de găsit un vampir gay, căruia, aşa cum v-am spus, vroiam doar să-i omagiez talentul artistic și atât, chiar dacă şi el era frumos de tot.

Ajungem iar la cantină, ne aşezăm la masă să bem ceva şi să ne uităm la actori, când mă anunţă prietenul nostru (cel care ne-a dus backstage şi care lucra în teatru și care era la curent că îl vânez pe Herbert), că gay-ul e chiar în spatele meu, ia masa cu soţia. Ei, şi aici am stat şi m-am gândit că o fi omul obosit după spectacol, mănâncă şi el şi petrece nişte timp cu nevasta înainte de următorul spectacol, unde mă duc eu moţ să-l rog să facă poză cu mine? Nu e frumos, zic. El m-a bucurat aşa mult cu talentul lui şi în schimb, eu îl deranjez de la masă. Da, măi, vedeţi că pot să fiu şi drăguţă? Dar să nu vă obișnuiți cu asta, că nu se întâmplă prea des.

Aşa că am părăsit teatrul și am plecat și noi să mâncăm ceva prin oraș. Și în timpul mesei, dintr-una într-alta, aflu că pe băiatul cu care am făcut poză îl cheamă Csaba Nagy. Mai râdem noi de momentul pozei, mai mâncăm etc. și până la urmă ajungem și noi acasă. Eu repede, pe youtube, să caut scena coșmarului. Dau căutare şi apare aşa: Carpe noctem Csaba Nagy. WTF?????

Adică vampirul drăguţ, amabil şi frumos care a insistat să fac poză cu el în culise şi pe care l-am smotocit oleacă, este exemplarul după care salivau toate muierile din sală la spectacol, inclusiv eu? Serios? Mă uitam la clip şi nu-mi venea să cred că eu pusesem mâna pe băiatul ala frumos. Mai caut pe google şi găsesc mărturii de la fanele lui, cum stau ele cu orele după spectacol pe la uşi, doar-doar or face poză cu el, dar că îl prind rar, că cică ar folosi altă ieşire pe care fanele n-au depistat-o încă etc. Şi eu, ce noroc chior, să dau nas în nas cu el şi să stau ca bleaga cu frumuseţea în braţe şi să nu îmi dau seama. Pai, daca imi dadeam seama, cu totul altfel ar fi iesit poza aia. Dar deh...Poate dacă nu ar fi avut atâtea haine pe el, mi-aș fi dat seama, totuși...Asta e...fuse și se duse...

Oricum, aceasta întâmplare m-a făcut să mă gândesc puțin la divinitate. Mai precis, fie dumnezeu ma iubește, chiar dacă eu nu cred în el, și e ok, adică sunt foarte mișto și e firesc să mă placă toată lumea, inclusiv dumnezeu, ori dumnezeu mă pedepsește că sunt atee și îmi blochează toate căile de acces dinspre calea cea dreaptă, pe care mă aflu momentan dar de pe care mă tot străduiesc să mă abat și nu reușesc. Ceva, ceva e, că altfel nu înțeleg ce am făcut să merit toate astea. Nici măcare nu le cer, nici măcar nu le caut. Dar să-mi fie de bine, totuși, și doamne, dacă ești acolo și îmi citești blogul, rogu-te, lasă băieții frumoși să vină la mine. Și concediază-l pe papa. Și fă și pace în lume, dacă tot te apuci de treabă. Mersi. Adică amin. 

Revenind la musical, să știți că nu știu germană. Am fost convinsă că mă voi uita ca curca în crăci tot spectacolul, dar nu a fost așa. Am înțeles povestea, chiar dacă nu am înțeles glumele. Decorul și jocul actorilor sunt mai mult decât lămuritoare iar muzica este un limbaj universal, până la urmă. Și bineînțeles, eu sunt și fluentă în body language, ceea ce probabil m-a ajutat enorm. 

Una peste alta, m-am îndrăgostit de musicaluri. Musicalul este un spectacol complet. Artiștii de musical sunt în același timp și actori și cântăreți și dansatori iar spectacolele sunt live, durează ani de zile și uneori sunt și două pe zi. O muncă gigantică, îi respect și îi iubesc pe oamenii care se înhamă la așa ceva, generozitatea lor e de-a dreptul copleșitoare.

Ei, cam asta fu cu musicalul. Mai am câte ceva să vă spun despre Berlin, dar e și mâine o zi iar săptămâna viitoare sunt chiar șapte zile. Să ne citim cu bine. Tchussie! (Adică pa în germană).