Căutare

Wednesday, March 13, 2013

Eu şi disciplina germană

Eu pe lumea asta am o singură regulă și anume, că nu am nici o regulă. Drept pentru care experiența mea berlineză a fost deosebită, în viața vieților mele n-am trăit după atâtea reguli.

Să vă explic. Prietena mea nemțoaică e super mișto dar este atât de organizată că efectiv obosesc fizic când sunt în preajma ei. În primul rând, are cel puțin un miliard de agende: una pentru numere de telefon, una în care își notează cheltuielile zilnice, una în care își notează ce are de facut la serviciu, una în care își notează ce are de făcut în timpul liber, una în care își notează ce-a făcut în fiecare zi și cu cine și aici pune și dovada întâlnirii, ca de exemplu un bilet la film. Etc etc. Primul meu gând când am văzut multitudinea de caiete a fost: "mamă, ce curățenie i-aș face!"

Când am decis s-o vizitez, am știut în ce mă bag. Așa că nu mi-am făcut nici un plan. Știam că îmi va planifica ea șederea, deci de ce să mă mai agit? Dar nu știam că o ședere se poate planifica într-un asemenea hal, sfinte Sisoie!

De exemplu, în fiecare seară, aveam următorul dialog:
Nemțoaica: Mâine micul dejun este la 10. O să te trezesc la 9, că tu stai mult în baie.
Românca: Hai 9:30 că nu mă spăl pe păr. Te rooooog!

Dacă aveam vreun invitat la micul dejun, eram trezită și mai devreme, să fiu gata cu un sfert de oră înainte de sosirea musafirului, pentru orice eventualitate. Într-o zi, o musafiră a întârziat 3 minute și am început micul dejun fără ea, că a fost inacceptabilă întârzierea.

De ziua mea, programul a fost foarte obositor: mic dejun cu fetele, apoi s-a jucat cărți, apoi s-au făcut cumpărături pentru cina de revelion, apoi s-a mâncat tort, apoi s-a făcut cina de revelion etc, totul planificat pe segmente orare foarte clare, de la care nu ne-am abătut nici un minut. La un moment dat mă plictisisem rău și aveam chef să stau pur și simplu în pat așa că am cerut voie să mă întind o oră. Mi-a dat voie o jumătate de oră. Nu s-a putut mai mult, of!

Într-o seară am ieșit de la teatru și ne-am plimbat pe o stradă care mi s-a părut drăguță. Zic:
-Ce frumos e pe aici! Putem să venim într-o zi pe lumină?
-Nu, că nu avem când. Fiecare zi are programul ei, a zis nemțoaica.

Aha. Nu ne-am abătut de la program. Nu m-am putut plimba singură. I-am spus că am chef să umblu pe străzi singură, fără hartă, pe unde oi vedea cu ochii. Îmi zice:
- Pe unde?
- Păi pe unde văd cu ochii.
- Cât timp?
- Până mă plictisesc.

Nein, nu s-a putut. A crezut că glumesc. Cum să umblii brambura așa, fără scop, fără orar, fără hartă?  Aveam senzația că și pentru poze am timpul calculat.

Seara, în timp ce ne întorceam acasă, mă anunța:
- Acum ne întoarcem, bem un pahar de vin, mai vorbim o juma de oră și mergem la culcare.

Prima dată am crezut că e așa, o figură de stil. Dar am simțit priviri dezaprobatoare când mi-am turnat al doilea pahar de vin. Și după jumă de oră s-a ridicat, m-a întrebat dacă mai am nevoie de ceva și m-a anunțat că merge la culcare. Când mi-am cumpărat un bax de bere m-a întrebat ce fac cu el:
-Să beau seara, când vorbim o juma de oră, zic.
-Păi seara bem vin, zice.
-Nu-mi place vinul ăla. Parcă e sirop.

Șoc și groază, vă dați seama. Dădusem rutina următoarelor seri peste cap.

Pare exasperant, dar a fost amuzant. Așa e ea. Adică, să ne înțelegem, ea își planifică nunta deja, deși nu are prieten. Am intrebat-o cum dracu, că e ordinea greșită. Cică nu e. Îi trebuie doi ani să își planifice nunta visurilor ei. Vrea să se mărite la un an după ce-l cunoaște pe alesul, și pe ales îl va cunoaște anul acesta. E planificat deja.

Și încă o chestie. Am insinuat că aș vrea să beau o bere cu dansatorul acela frumos, de care v-am spus. A sărit ca arsă, că nu, nu se poate, că e periculos, că poate ne îndrăgostim și locuim în țări diferite și o să suferim. Pentru că ASTA era problema! Nu că poate m-ar fi refuzat dansatorul, că deh, e și el dansator sexos și oarecum faimos și nici că poate, să zicem, prin absurd, că ieșeam eu cu dansatorul, și na, poate nu ne plăcea unul de altul, așa, pur și simplu...Acestea nu au fost variante viabile. O iubire imposibilă sună mai bine, nu?

Pe 1 ianuarie m-am revoltat. Nu m-am ridicat din pat. Că așa am eu nevoie de o zi pe săptămănă, să zac în pat ca o lepră, să nu fac nimic. S-a învârtit pe lângă mine, s-a sucit:
Nemțoaica: Tu chiar stai în pat toată ziua?
Românca: Da
Nemțoaica: Hmmm. Și ce faci?
Românca: Păi mă uit la un serial, mai adorm, mă trezesc, iar mă uit și tot așa.
Nemțoaica: Nu vrei să vii în bucătărie? Că și eu mă uit la un serial.
Românca: Cum te uiți la serial în bucătărie?
Nemțoaica: Păi stau la masă. Nu ațipesc dacă stau la masă.
Românca: Dar eu vreau să ațipesc! Cum să mă uit la un serial stând pe scaun? E împotriva firii.
Nemțoaica: Dacă ațipești, pierzi din el.
Românca: Lasă că dau rewind când mă trezesc.

A fost o experiență culturală. Din experiența asta. am învățat cel mai mult că trebuie să îmi fie foarte drag de mine, pentru că sunt așa flu flu. Nu sunt așa că vreau eu, sunt așa de la natură, dar, făcând o comparație între mine și prietena mea, mi-am dat seama că cei flu flu sunt mai avantajați. Când nu te încorsetează TREBUIE, este mai mult loc pentru VREAU, AM CHEF, POATE, NU ȘTIU, SĂ VEDEM. E frumos de tot să nu faci doar ce trebuie. Părerea mea de balcanică.