Căutare

Saturday, June 22, 2013

Cum să scanezi un document în Perea

Ştiţi că am fost în vacanţă, v-am povestit deja câteva năzbâtii. Acum, să nu credeţi că am ţinut-o numai într-o petrecere, doamne fereşte, eu??? Dacă vă intereseză, am citit şi două cărţi şi un pic din a treia. Am văzut două filme. Am lucrat la romanul meu. Am stat pe plajă cu ochii în zare, cu mintea goală de gânduri şi plină de o stare de bine. Am făcut şi puţină plajă, nu prea multă, că mi-e frică de soare. Am stat degeaba la câte o tavernă sau la câte un bar, fericită că nu trebuie să fac nimic, că nu contează ce zi e sau cât e ceasul. Adică, am făcut chestii care poate par nimicuri dar care de fapt pentru mine înseamnă enorm doar pentru simplul fapt că nu le pot face prea des. 

Într-o zi, însă, m-a scos soră-mea din rutina asta liniştită, pentru că avea nevoie să îi trimit urgent o hârtie semnată de mine. Am listat hârtia cu pricina la recepţia hotelului, am semnat-o apoi trebuia s-o scanez şi să o trimit înapoi. Şi dă-i şi caută scanner. La hotelul meu n-aveau. La hotelurile de pe lângă mine n-aveau. La net cafe, librărie şi încă nişte chestii de genul n-aveau. Şi am purces din ce în ce mai adânc în interiorul orăşelului Perea, că deşi eram la a doua mea şedere acolo, mai încolo de maxim a treia stradă de la plajă nu fusesem niciodată. 

M-am rătăcit printre leandrii şi străzi cu căsuţe aproape identice. Am văzut babe sprijinite în garduri, babe care nu înţelegeau că vreau şi eu un scanner. Am găsit găsit nişte magazine cu sandale drăguţe dar na, că am fost cuminte şi nu mi-am cumpărat nici o pereche. Şi am găsit şi copy shop-uri dar închise că grecii ăştia închid și deschid pe nişte criterii numai de ei ştiute. Măi, şi tot căutând eu scanner, am ajuns într-o galerie de artă. N-aveau scanner dar m-au invitat să rămân la vernisajul care urma să înceapă. Vernisau o expoziţie cu lucrări rezultate în urma terapiei prin artă, mai precis, o expoziţie cu desene făcute de depresivi în scop terapeutic.  Vă daţi seama că m-am simţit ca acasă! Eu, depresivă de mică, consiliată psihologic de câteva ori, pe tratament cu antidepresive, oaaa, eram în lumea mea, ce mai. Am discutat cu oamenii de acolo despre metode de a atrage atenția societății asupra acestei boli, am dezbătut probleme, m-au pus să scriu în cartea de oaspeţi un mesaj pentru depresivii greci, am schimbat emailuri, foarte, foarte fain, pe bune. 

După care am reluat căutarea scannerului. N-am găsit. Istovită, m-am dus la souvlăkăria pe care o găsisem eu printr-o fundătura pe lângă hotelul meu, unde servea un băiat draguţ care înţelegea engleza dar nu o şi vorbea, doar dădea din cap că da sau ba, şi unde un souvlaki plus o bere costau trei euro. Şi m-am aşezat eu la masă şi în timp ce mâncam, am zis să îl întreb şi pe el de scanner, că vorba aia, cine întreabă, nu se rătăceşte. Şi altă grijă chiar n-aveam în ziua aia sau în săptămâna aia.

Eu: Do you have a scanner here, by any chance?
El: Scanner?
Eu: Scaner (am pronuntat cum se scrie adică, mă gândeam că poate-i mai clar, na!)
El: A, scaner no.
Eu: Ok (şi continui să mănânc, tristă rău).

Băiatul, între timp, îşi tot repeta în barbă: scaner, scaner, scaner şi deodată strigă:
- Aaaaaa, scaner!!! My home, scaner!!!
- Ok, great, zic eu, şi scot hârtia. Would you please take this with you, scan it and email it to me?

Nu pricepe. Zic mai rar, fac semne, arăt cu deştiu'. Până la urmă pricepe, că zice:
- I home at 3-4.
- It's fine, no problem! Thank yooouuu!

Păi normal că nu era nici o problemă! Dacă nu îmi trimitea el la 3 noaptea, trebuia să traversez eu iar oraşul la 9-10 dimineaţa, sperând să găsesc copy shopurile deschise. Ceea ce nu era sigur, că poate cei de la copy shopuri erau în vacanţă. Sau poate erau bolnavi. Scriau multe chestii pe uşile alea, dar nu ştiu greacă, că nu pot să le ştiu şi eu pe toate, nu?

A doua zi dimineaţa m-am trezit pe la 9 şi am deschis emailul rugându-mă la toţi zeii să găsesc mesajul mult dorit. Pe care l-am găsit, că, îmi scanase drăguțul de băiat, să-i dea zeii sănătate și multe vânzări la souvlăkărie, l-am forwardat soră-mii şi eu am plecat liniştită la o tavernă pe plajă, să beau cafea şi să mănânc gogoşi, că o viaţă am, vorba aia! Apoi soră-mea s-a trezit că ar vrea să-i trimit și o vedere dar nu m-am mai conformat. Am decis să las căutarea oficiului poștal pentru  vacanța următoare. 


Friday, June 21, 2013

Începui ziua bine

Eu investesc în amintiri. Părerea mea e că la capătul zilelor, amintirile sunt măsura vieţii noastre, cu ele rămânem. Nu cu case, maşini şi gadgeturi. Cu amintiri, atât!  Dar să nu cad în vânturi, totuşi... 

Ce voiam de fapt să vă spun e că acum câteva zile, i-am povestit stimabilului Chinezu cum am învăţat eu engleză. Şi i-a plăcut stimabilului amintirea mea, că azi îmi trimise un dar frumos dar cel mai mult îmi placu biletul scris DE MÂNĂ, mă! DE MÂNĂ, voi înţelegeţi? N-am mai văzut ceva scris de mână de nu mai ţin minte cînd, jur pe roşu!

Anyway, v-aţi convins că amintirile sunt investiţii serioase, au ba? Hai, ziceţi că nu-i aşa....

Mulţam fain, Chinezule. Îmi place cadoul şi sper ca aşa să fie, după cum mi-ai urat.


Tuesday, June 18, 2013

Ştire BOMBĂ despre ALEXANDRA STAN

Voiam să vă spun că tocmai mă spălai pe cap și mi-e o lene de mă doare așa că nu o să îmi usuc părul, ca să nu mai vorbim de îndreptat deci, ȘOC și GROAZĂ, mâine voi fi creață. Da' e ok, bă. Oricum eu sunt cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă de pe lumea asta, lumea cealaltă și toate lumile paralele. ȘOCANT, nu? Nu. Așa sunt eu. Nu vă mai șocați și treceți peste, hai, viața e mișto. Uneori.

În altă ordine de idei, azi pe la ora 10 îmi placu puțin de Băse, pentru  prima data în viața mea și cred (sunt precisă, de fapt) că și ultima. Fu un fior scurt, inițial crezui că îmi vine să fac scaun dar nu, chiar era de la Băse. Cică sprijină relațiile gay. Ca și mine! Adică, frate, eu am ceva în comun cu Băse. Oau! Mă rog, până la urmă mi se duse dracului micul fior și mă luai cu altele, printre care și niște treburi de serviciu, că noi, la stat, printre cafele și bârfe și ce mai credeți voi că facem noi acolo, mai și muncim. Unii mai scriem și pe blog, dar nu e bai, că citesc și șefii și le place.

După ce stătui trei ore și ceva peste program, în special pentru că acasă n-am nici aer condiționat nici liniștea unui muzeu după ora 16:00 ca să îmi pot asculta creierii din cap fără să nădușesc, ajunsei și eu ca omul la domiciliul propriu și personal, mâncai o salată de roșii și mă așezai să șed oleacă, că eu vin acasă pe jos indiferent de condițiile meteo, respectiv azi am venit acasă prin arșița serii. Sau mai bine zis, m-am târât acasă.

Și cum ședeam eu așa, odihnindu-mi tălpițele numărul 35, iaca văd pe Facebook o știre cu o zicere de la Băse. Nu citez, că mi-e lene dar ideea e că ne îndeamna pe noi, muierile, să ne punem pe turnat plozi, măritate, nemăritate, nu contează, numai să creștem dracului natalitatea, adică din patriotism. Deci, gagici, get busy fucking. Pentru țară! Eu una, nu pot să-l încurc, copii nu fac încă dar îi promit solemn lui Băse că o să exersez făcutul de copii până la epuizare, de atunci când o fi să fie, o să fac cei mai copii. Zic să nu-i spun că n-o să-i fac în România nici de-a dracului, mai bine îi fac o surpriză. 

Și cum adică ăsta nu e articol BOMBĂ despre Alexandra Stan? Ia mai puneţi mâna de mai citiți  o dată, că n-aţi priceput nimic! 

Tuesday, June 11, 2013

Liberă la mare (sau ce năzbâtii mai face Lavinia în vacanță)

M-a agățat un italian. De fapt, italianul e om serios și cuviincios, așa că m-a agățat prietenul lui, un egiptean. 

Să vă spun cum a fost. Într-o dimineață frumoasă de vară, mai precis vinerea trecută, împărțeam toți trei o bucată de plajă, eu cu o carte în mână, serioasă cum mă știți, ei cu o sticlă de vin. Vorbeau în italiană așa că înțelegeam cât de cât ce își spuneau.  Nu, nu vorbesc italiană, dar o ghicesc fluent. În mare, cei doi flăcăi se văiatau că fetele din ziua de azi sunt neserioase, că vor și ei copii dar nu își găsesc jumătățile, mă rog, probleme masculine foarte, foarte grave. 

Din când în când se îndemnau unul pe altul să mă abordeze. În principiu nu îndrăzneau pentru că păream prea serioasă și ziceau că sigur o să mă supăr, că nu par genul prietenos. Eu râdeam domol în sinea mea, când îi vedeam cum se chinuie, dar când și-au mai turnat cei doi feciori câte un pahar cu vin și au dat noroc urându-și curaj să facă conversație cu mine, era să mor de râs, tot în sinea mea, bineînțeles, că în afara sinei mele eram de o seriozitate ieșită din comun, cum stăteam eu așa, cu cartea în mână, profund preocupată de rândurile lui Orhan Pamuk. 

Până la urmă s-a încumetat unul dintre ei, egipteanul, după cum aveam să aflu ulterior, să mă întrebe dacă vreau un pahar de vin cu gheață. Ok, treacă de la mine, am vrut, că prea au muncit să mă întrebe de vorbă! Mi-a adus paharul și s-a așezat pe nisip să stăm de taină. Apoi și-a adus prosopul. Apoi a venit și prietenul. Apoi și-a adus și prietenul prosopul. Și apoi am stat pe plajă până pe la 5. Apoi egipteanul a trebuit să zboare, la propriu să zboare, că e steward la nu știu ce companie (la cât vin a băut, mă bucur că n-am fost în avionul ăla) și uite așa, am rămas cu italianul. Am mâncat înghețată și cam atât, că el nu vorbește engleză, eu nu vorbesc italiană. Am dat din mâni ca apucații și ne-am strâmbat unul la altul până am terminat înghețata. La plecare mi-a cerut numărul de telefon, să vorbim mai târziu. Nu știu cum vroia el să vorbim, mă rog, nu am știut cum să îi explic că o să fie mai mult decât complicat să purtăm o conversație la telefon, așa că i-am dat numărul și gata, că era mai simplu. Simplu vorba vine, că după ce s-a tot opintit în niște cifre, l-am pus să se sune de pe telefonul meu și basta, că mai aveam și treabă.

Ei, și mai pe seară, îmi trimite mesaj că cică dacă vreau să facciamo un drink. Și am stat și m-am gândit cum e viața asta, domne! Când crezi că nu mai are ce să ți se întâmple nou pe lumea asta, te invită la un drink un italian drăguț cu care nu ai cum să vorbești. Cum naiba să nu mă duc, ziceți și voi? Cu chiu cu vai am stabilit coordonatele, se încurcase italianul de tot între before și after, cred că a sunat un prieten până la urmă, că prea l-am provocat intelectual.

Și uite așa, mă dusei la întâlnire. Ne-am plimbat pe faleză oleacă, și el îmi arăta cu degetul terase, să îmi aleg. Bun, mi-am ales eu terasa, după care a început să îmi arate cu degetul mese, să îmi aleg. Am ales masa și ne-am așezat. El tot zicea că vrea vicino de mine. Eu l-am așezat în fața mea, că vorba aia, graba strică treaba.

După ce ne-am așezat, comunicarea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Ne uitam unul la altul, zâmbeam, mai schimbam niște sunete gen tutto bene? Si, certo! Ok! râzând, că na, chiar eram de râs. Până la urmă ne-a salvat chelnerul. Inițial ne-a salvat, prin faptul că a venit. După care a urmat asta, că era un chelner albanez, care știa doar albaneză și greacă:

Chelnerul: Fish?
Eu: No, no food. Just drinks.
Chelnerul: Ok. Chicken, pork?
Eu: No, no eat. Beer.
Chelnerul: Ok, beer. Salad, soup?
Eu: No, no food, please. Ohi food. Mythos beer. Two beers, please.
Chelnerul: Oh! Beer! Food no?
Eu: No.
ChelneruL: Ok.

Și a plecat. Eu nu mai puteam de râs, italianul la fel. Se mai oprea din râs să mă întrebe: fish? chicken? pork? Cum ar veni, aveam subiect de discuție. Adică îl imitam pe chelner și râdeam. În timp ce noi făceam conversație, dacă se poate spune așa, vine chelnerul cu aperitive, cică, până ne vine mâncarea. Așa că o luăm de la capăt:

Eu: We didn't order food. 
Chelnerul: No food? Pork? Fish? Salad?
Eu: No, just beer!
Chelnerul: Ok, beer.

Și ne-a lăsat aperitivul. Deja eram depășită de situație. Eram fiecare pe limba noastră, ce mai. Eu tot încercam să fac conversație, că na, îmi place să vorbesc. Italianul înțelegea puțină spaniolă, așă că făceam niște fraze de nici eu nu mai știam ce limbă vorbesc. Începeam în spaniolă, apoi îmi aminteam câte un cuvânt în italiană și pe unde nu știam să zic în spaniolă sau italiană, băgam engleză. Comunicarea fiind în sfârșit stabilită, am început să mă lansez în povești complexe, să explic lucruri, prinsesem aripi, gata! De câteva ori mi-a zis italianul "piano, piano" că se făcuse liniște la terasă și toată lumea mă asculta pe mine. Vă spun eu din experiență, când vă zice un italian că vorbiți prea tare, e grav, e foarte grav.

Pe parcursul serii, chelnerul ne-a mai intrebat de vreo două ori dacă fish? salad? chicken? parcă era o bunicuță care nu concepe că nu ne e foame. Între recitări din meniu, la un moment dat ne-a explicat ceva, habar n-am ce, că era într-un mix de albaneză și greacă, la care eu și italianul am dat totuși cuminți din cap și când râdea el, râdeam și noi, ce naiba să facem? Apoi ne-a spus să trecem și a doua zi pe la el că tomorrow, fish! fresh fish! Small, medium, big. 

A fost frumos când l-am rugat să ne facă o poză. Dacă nu ne-a întors și ne-a așezat, cred că ne-a pozat vreo zece minute, ca să prindem în fundal și Salonicul și Perea și marea și nu știu care felinar sau nu știu care poartă. Ne tot făcea semne să ne luăm în brațe și să ne pupăm. Noi, nimic. El credea că nu înțelegem, așa că tot încerca să se exprime verbal. Când a zis: Ok, now matzi mutzi muaaaah! am crezut că îmi dau obștescul sfârșit de atâta râs.

Ziua următoare, după un triliard de ore de plajă și mai ales de dat în spectacol, că s-a dovedit că nici italianul, nici egipteanul nu sunt zdraveni la cap, eu nici atât, egipteanul iar a trebuit să zboare, așa că noi am plecat la plimbare, ca doi porumbei. Tema de discuție era să vină el la mine în cameră. Eu nu și nu. Atunci să mă duc eu la el în cameră. Eu tot nu și nu. Și când ne hârjoneam noi așa pe stradă, iaca ne sare în cale chelnerul albanez: matzi mutzi ok now? Italianul că nu, nu e ok, dar că mai încearcă. Până la urmă, după vreo două ture de faleză, ne-am așezat la o masă. Eu cu berea, el cu mâncarea. El cu venitul la mine în cameră, eu cu nu în brațe. El că facem puțin, de la cinque al undici. Eu i-am zis ca poate de la și cinci la și unșpe, că n-am asigurare medicală. El că nu, de la cinque al undici, con calma, piano, piano. Până la urmă, sătul de milogeală, mi se ridică italianul în picioare și zice tare, arătând spre mine: Lei non vole fare l'amore con me!  Și uite așa a aflat orașul Perea ce fată virtuoasă sunt eu. Mă întreb dacă am apărut și la gazeta de perete...În România au dat treaba asta la știri, apropo?

Una peste alta, italianul a fost la mine în cameră într-o seară și ne-am uitat la Formula 1. Comentatorii vorbeau în greacă și italianul în italiană, normal. Tot ce am reușit să înțeleg a fost Fernando Alonso și Hamilton. Care erau și foarte frumușei pe podium, chiar l-am rugat pe italian să mai tacă în timpul festivității de premiere, ca să văd mai bine. În pauzele publicitare, ne gândeam cum o să ținem legătura. Telefono no, certo. Și i-a venit ideea salvatoare: ne trimitem webcamul pe skype și ne strâmbăm unul la altul. Genial plan, nu? Și foarte, foarte matur, aș zice.

Și cu asta basta. Mai am de stat aici până vineri. Dacă mi se mai întâmplă ceva senzațional între timp, vă anunț, stați fără grijă Hai pa!