Căutare

Thursday, August 28, 2014

Anunț foarte important

Dragii mei,

În septembrie împlinesc patru ani de blogging și doresc să îmi răsplătesc cititorii cumva. Rog potențialii sponsori interesați să mă contacteze pentru discutarea de termeni și condiții.

Important de știut: nu vreau să organizez nimic care să presupună like și/sau share. Nu vreau să îmi condiționez cititorii să promoveze chestii, dacă nu au chef. Intenția e ca eu să promovez și cititorii să câștige ceva. 

Îmi cer scuze pentru abordarea complet neprofesională a problemei, dar pentru că nu scriu adevertoriale, nu am contacte în PR (parcă așa îi zice?).


Mulțumesc anticipat.

Lavinia
email: lavinia.vanilia100@gmail.com

Tuesday, August 26, 2014

Niște englezi mi-au dat casa în grijă, am dormit într-un container și am văzut Thriller Live

Când stau, stau dar și când nu stau, nu stau deloc!

Să o luăm cronologic. Mai întâi am avut grijă de o casă, casa familiei la care lucrez, adică. Au fost în vacanță și am hotărât noi toți că ar fi bine să stea cineva acolo în absența lor, să nu creadă infractorii că e târlă fără stăpân. Și m-am sacrificat eu, biata de mine.

Am dormit în camera matrimonială, în patul matrimonial. În primele trei zile nu m-am mișcat de acolo. Patul ăla, cu pernele și plapuma umplute cu puf de gâscă sunt tot ce-mi lipsește mie în viață. Pat identic nu îmi pot lua, că e cât dormitorul meu de mare (mai bine zis de mic), dar o să pun ban pe ban să îmi iau perne și plapumă, că tare fericită mă fac. Somnul a fost somn, profund și frumos, nu am mai visat o grămadă de bâzdâganii. Nu v-am spus ce vise am? Ba că a fost Terra invadată de extratereștrii și eu m-am combinat cu unul dintre ei, ba că am fost într-o călătorie cu fostul meu iubit tunisian și ca una-două lua pe cineva la bătaie urlând: eu sunt de la Călărași și vă omor cu mâna mea! Deci sunteți de acord că am nevoie de pene de gâscă, da?

Patul visurilor mele

După ce m-am vânturat o săptămâna prin căsoiul cel gol, a trebuit să dorm într-un fel de cameră de hotel. Să vă explic.

În Londra este o chestie mișto, numită Box Park pop up mall, amenajat în containere de transport. Baruri, restaurante, magazine, toate în containere. Este unul dintre locurile mele preferate, datorită unui restaurant cu specialități din Caraibe și cocktailuri colorate, unde mă duc din când în când să mă răsfăț culinar.



Hotelul The Hoxton din Londra a făcut o campanie de promovare foarte faină. A închiriat unul dintre spațiile de la parter pentru două săptămâni și l-a amenajat frumos și vintage, în stilul caracteristic hotelului.

Asa a arătat containerul după intervenția hotelului The Hoxton

Apoi au invitat zece persoane să petreacă câte 21 de ore acolo. Am avut noroc chior și am fost și eu printre cei zece. Am fost foarte mândră de mine: un american, australieni, englezi și eu, Lavinia de la Craiova.



Au fost și sponsori, așa că am putut să comandăm cina, să ne alegem un vin iar a doua zi am mers la cafeneaua de peste drum pentru micul dejun și la gogoseria de lângă pentru un mic răsfăț. O firmă de cosmetice ne-a lăsat niște plăsuțe cu de-ale dușului.

Am dormit singură, dar până târziu în noapte au stat cu mine la taină doi prieteni.



Până să vină ei am citit.



Sau mai bine zis, am încercat. Tot intrau oameni peste mine să mă întrebe diverse gen: ce faci aici? aici locuiești? cum ai închiriat camera asta? pot să vin cu câțiva prieteni mai târziu, să facem o petrecere? ai voie să ieși de aici? etc etc etc.

Vă dați seama cât de mult am putut să râd, nu?

Am scris niște articole pe blogul în engleză, referitoare la experiență, dacă sunteți curioși.

Sâmbătă aș fi avut un program fain. Trebuia să iau prânzul cu niște prieteni apoi să mergem să vedem Thriller Live. Am întârziat o oră și un sfert așa că bye bye prânz (am mâncat un hot dog pe drum) și abia am avut timp pentru un pahar cu vin până să trebuiască să mergem la spectacol.

La Thriller m-am emoționat din cap până în picioare, m-au trecut toți fiorii și aproape că mi-au dat lacrimile. Am fost o mare fană Michael în copilărie și încă mă mișcă muzica lui. E muzică fără vârstă si multe melodii au mesaje puternice care după ani și ani, tot te pun pe gânduri.

Au fost patru Michaeli, printre care și o fată și o turmă de dansatori și dansatoare. Fizic vorbind, mi-au plăcut doi băieți și o fată. Oi fi fost eu emoționată, dar după băieți frumoși tot mă uit. Și fete, dacă sunt spectaculoase.

După musical ne-am făcut praf cu trei carafe de cocktailuri apoi ne-am dus în  Shoreditch, la Urban Food Festival. Am mâncat pui peruan, am băut bere Corona și am mâncat un desert portughez. Ceilalți s-au înfruptat cu burgeri coreeni care arătau bestial, dar m-am abținut. Am făcut abuz de alcool și mâncare nesănătoasă în ultimele zile. Trebuie să revin la normal: alcool minim spre deloc, fructe, legume, proteine și cât mai puțin carbohidrați.

Duminică am luat Londra la picior de una singură, să fac poze și să documentez un articol pe care îl aveam în lucru. A fost frumos. Îmi era dor să cutreier muzee și străzi doar eu cu mine. Am poftit la un burger de la Shake Shak dar m-am abținut și am mâncat sushi. Apoi m-am oprit la o ciocolaterie, Hotel Chocolat, și mi-am făcut puțin de cap.



Acum stau iar. De două zile, mai precis. Citesc și scriu. Am făcut mișto de o blogeriță englezoaică pe blogul meu în engleză și mi-a sărit audiența în aer. De la 20 de cititori pe zi am ajuns la 350-400. Acum contemplu statisticile și nu-mi vine să cred. Visam la un număr mare de cititori britanici dar nu mă așteptam să apară peste noapte și acum nu prea știu ce să fac cu ei. Cred că trebuie să scriu zilnic articole stil pamflet, că se pare că asta e cheia succesului meu.

Tuesday, August 19, 2014

Am petrecut o zi cu Kitră dar n-am știut că e el

Voi i-ați dat like lui Kitră pe Facebook? Nu? Păi și ce mai așteptați? Eu i-am dat. Demult. Demult de tot. 

Dar mie mi-ați dat like pe Facebook? Nu? Păi și ce mai așteptați? Eu mi-am dat. Demult. Cu mult înainte să-i dau lui Kitră. 

Nu știu cu ce să încep. Cu cine e Kitră? Sau cum am dat peste el la Londra? (Oul sau găina, gen).

Păi Kitră e artist. Sau cum zice el: illustrator / toydesigner / nicestuffmaker. Îmi place asta cu nicestuffmaker. 

Nu știu exact când și cum am dat de el pe net. Poate în alergătura mea neobosită după lucruri frumoase am ajuns și pe la el. Habar n-am.

Dar să revenim în zilele noastre. Londra. Anul de grație 2014. O tipă drăguță pe care am cunoscut-o anul trecut, la serviciu, când tremura ca varga pe o ploaie rece și i-am făcut rost de o pereche de blugi mici, așa ca pentru ea, s-a mutat acum câteva săptămâni la Londra, cu iubit cu tot. 

Care iubit, sâmbătă spre seară, s-a dovedit a fi Kitră. Noi ne-am întâlnit pe la prânz, dar eu, înceată de fel, am aflat ce și cum după ore întregi de umblat prin Londra. Bine naibilui că m-am făcut dădacă și nu spioană, că nu știu cum mi-aș fi plătit acum facturile! 

Și apropo, voi românii, l-ați pierdut pe Kitră, cum m-ați pierdut și pe mine și pe iubita lui (tot artistă). Și pe sora mea mai mică, trebuie să zic și de ea, că dacă nu, se oftică. Căci noi, dar mai ales Kitră, (că despre el e articolul de fapt, dar nu mă pot abține să zic și de mine) s-a mutat la Londra. 

E mai mult loc pentru artiști aici. Și inspirație. Și respect. Și bani. E bine aici. Sper că nu mai pleacă. Sper că stă aici să se bată cu Banksy în culori și forme. Sper să-l văd pe pereți în Shoreditch cât de curând. Hai Kitră!

Acum mă duc să mai stau puțin degeaba. 

Vă las cu Kitră. 

Made by Kitră

Made by Kitră

Wednesday, August 13, 2014

Ce-a făcut Londra din mine

Notă: Sper că observați că am găsit control panel în laptop, da? Am schimbat limba și acum pt să folosesc diacritice, acest lubrifiant al limbii române!

Pe 5 iulie am făcut un an de când m-am mutat la Londra. Privind retrospectiv, se pot observa schimbări substanțiale in stilul meu de viață, ca de exemplu:


1. Nu îmi mai întind părul cu placa. Pentru că e puțin inutil. Plouă și când te aștepți și când nu te aștepți, deci, nu mai are rost. Vara nu plouă zilnic dar este o căldură din aia care îmi umflă părul în cap. Nu știu cum îi zice. Căldură umedă?

2. Nu îmi mai anulez activitățile zilnice pentru că plouă. Nu aș mai face nimic. Îmi văd de viața mea prin ploi scurte, ploi mai lungi și așa mai departe. Mai înjur în barbă câteodată când mai stric câte un pantof nou sau când mai tremur în intemperii că nu mi-am luat un cardigan la mine. În rest, viața merge înainte, că plouă, că nu plouă.

3. Umblu cu umbrela în geantă tot timpul. Urmează să-mi iau și o haină de ploaie.

4. Umblu cu un cardigan la mine aproape tot timpul. Nu contează că atunci când plec de acasă e un soare triumfător pe cer. Vorba soră-mii: pentru Londra nu există prognoză meteo. Patru anotimpuri pe zi se întâmplă atât de des, încât câteva zile consecutive de soare nu mă determină să dau pantofii pe sandale. Nu am încredere în soarele londonez și cu asta basta.

5. Fac mai mult sport. Englezii și englezoaicele nu sunt chiar cei mai frumoși oameni de pe planetă, dar sunt deosebiți. În primul rând se vede că sunt de rasă: politicoși, relaxați, stilați, modești, cu o atitudine mișto, de parcă sunt stăpânii universului. În al doilea rând sunt într-o formă fizică de invidiat. Rar vezi pe cineva supraponderal. De mici sunt obișnuiți cu mișcarea. La școală se face înot, de exemplu. Balet, gimnastică, rugby, cricket, fotbal sunt alte activități sportive cu care copiii sunt obișnuiți de mici. Ca să nu mai spun că sunt încurajați să meargă pe scutere și pe biciclete de la doi ani. Da, sunt încă în scutece, dar merg pe scutere în parcuri. Apoi, au exemplul părinților: înot, yoga, jogging, biciclete, maratoane. Am văzut mame împingând cărucioare la maratoane caritabile. Își iau copiii cu ele, dar la sport nu renunță. Și se vede. Au trupuri armonioase și după cincizeci de ani. 

6. Nu-mi mai pierd timpul prin saloane. Am învățat să îmi fac singură și manichiură și pedichiură și pensat. Nu îmi ies ca la salon dar aici e ok, presiunea socială nu este atât de mare ca în România. Totul este acceptat în materie de vestimentație. Orice stil ai avea, e loc pentru tine undeva în Londra.

7. Am învățat să fiu și mai politicoasă decât eram. Un please și un thank you fac minuni, schimbă cursul unei întregi conversații și dispoziția unei persoane. Spun oamenilor numai chestii pozitive, pentru că nu am dreptul să desfințez un individ doar pentru că am eu o părere personală despre el, care nu e tocmai bună. Dacă am dificultăți în a găsi ceva bun în cineva, pur și simplu îl evit cât de corect politic se poate. Libertatea de exprimare nu este egală cu libertatea de a ofensa și civilizația înseamnă să nu spui tot ce îți trece prin cap. 

8. Îmi iau sănătatea mintală în serios. Am început tratamentul anti-depresie în România și îl continui la Londra. Stigma nu este chiar atât de mare aici, încă nu este un subiect ușor de abordat, dar măcar aici nu se uită nimeni la tine cu milă, de parcă ești un caz pierdut pentru societate, dacă iei antidepresive. Doctorii încurajează oamenii să fie deschiși și să ceară ajutor. Pe mine m-a trimis medicul de familie la terapie imediat când i-am spus despre o chestie prin care treceam la un moment dat. Depresia nu este nici de râs și nici de joacă și cumva, mă simt în siguranță aici, știind că am suportul necesar în procesul de vindecare. 

Deocamdată atât. Lista rămâne deschisă. Pe voi cum v-a schimbat străinătatea?

Thursday, August 7, 2014

Sunt din ce in ce mai convinsa ca m-am nascut sa stau degeaba

De un an de zile de cand m-am mutat la Londra nu mai muncesc. Nici la Muzeul Olteniei unde am semnat condica incepand cu anul de gratie 2008 (cu cateva exceptii cand ba am lucrat la Ministerul de Interne, ba la o firma de software, ba am plecat brambura in Canada) nu pot sa spun ca m-am spetit muncind. Am muncit mai mult ca altii dar mult mai putin decat secretara, sa zicem, sau decat doamnele contabile (niste maimute, cum le alintam eu). 

Dar oricum, trebuia sa ma duc acolo de cinci ori pe saptamana, de la 8 la 16 (ma rog, eu ma duceam pe la 8.30 -9, dar se compensa ca vara stateam peste program, ca nu aveam aer conditionat acasa). Si asta, adica programul de 40 de ore pe saptamana ma extenua. Totusi, fata de munca la agentia de turism unde am lucrat inainte de muzeu, si unde ma exploatau patronii de la minim zece ore in sus pe zi, plus sambetele, plus telefoane peste program, plus mentalitate de stapan de sclavi pe plantatie si amenintari cu concedierea cel putin o data pe luna, munca la stat a fost ca un sejur la sanatoriu. Si banii erau putini dar fiind usor debila psihic, am decis ca renteaza mai bine financiar sa lucrez pe bani putini intr-un mediu fara stres, decat pe bani ceva mai multi intr-un mediu care ma va determina sa imi fac abonament la psihiatrie. 

Dupa care am ajuns la Londra, fara sa stiu ce vreau sa fac cu viata mea de atunci incolo. Pana la o eventuala dumirire, m-am angajat dadaca, trei zile pe saptamana. Adica patru zile de weekened pe saptamana. Si cele trei zile de lucru, mama, ce mai muncesc! Plimbari prin parc cu bebelusa, joaca in gradina, pauza la pranz, cand doarme, rasete, veselie si multa iubire. Si asa traiesc de un an de zile si evident ca imi place de mor. Cea mai importanta urmare a acestui program este ca pur si simplu nu simt nevoia sa plec in vacanta. Este pentru prima data in viata mea cand nu tanjesc dupa mare, soare, locuri noi. Poate si pentru ca nu am epuizat Londra, mai am atatea de vazut aici, ca sa nu mai vorbesc de imprejurimi. Nu stiu. Cert e ca am decis sa nu plec niciunde si sa ma bucur de zilele libere stand acasa cu vreo carte in brate sau ducandu-ma prin zone ale Londrei neatinse inca de piciorul meu. 

Caci da, am zile libere. Multe. Toata luna august de fapt. Familia pentru care lucrez e plecata asa ca eu sunt ramasa fara obiectul muncii. Drept pentru care nu fac absolut nimic toata ziua, apoi ma culc. Si ce frumos e! De obicei ma trezesc pe la 9.00, lenevesc in pat pana pe la 9.30 -10.00 apoi imi fac o cafea pe care o beau, evident, tot in pat, citind pana pe la 12.00. Apoi ma duc in parc sa fac un pic de sport, vreo jumatate de ora maxim, cat sa nu ruginesc, dupa care mananc ceva usor, in sensul ca nu necesita gatire, adica o salata sau un gratar sau o omleta. Restul zilei decurge in acelasi ritm lent si foarte lent: citesc, lucrez la roman,  facebookuiesc. Pe la ora 10:00 seara ma bag in pat cu o carte si pe la maxim 12.00 dorm dusa. 

Acum sa nu credeti ca fac asta in fiecare zi. Nu, chiar atat de antisociala nu sunt. Mai ies si pe afara: la piata, sa ma vad cu vreo prietena, sa dau iama in magazine, sa ma uit la Londra, pe la evenimente sa cunosc oameni, la yoga etc. Deci nu stau inchisa in casa, nu va ingrijorati. Doar ca imi rezerv mai multe zile numai pentru mine, mult mai multe decat as fi indraznit sa imi ofer acum trei ani, de exemplu, cand nu stiam ca sunt introvertita si orice sedere a mea in casa mai mult de o zi-doua, era aspru judecata de oamenii din jurul meu, pe motiv ca nu e normal sa petreci atata timp singur. Ba da, este normal. Si pentru introvertiti este chiar esential. De fapt, imi este greu sa ies in oras doua zile consecutiv. Am nevoie de o pauza intre iesiri, si daca intr-o saptamana trebuie sa stau mai mult prin oras din diverse motive, urmatoarea saptamana mai mult ca sigur pot fi gasita acasa aproape tot timpul.

Acasa unde, asa cum tocmai v-am spus, duc leneveala la rang de arta. Si imi place. Mult. Si as vrea sa imi dea cineva bani ca sa stau acasa, sa citesc ce am eu chef si sa scriu pe blog despre tot ce imi trece prin cap. Poate ca asa as scrie mai des. Dar nu sunt sigura. 

Wednesday, August 6, 2014

Cum sa primesti 50 de like-uri in 24 de ore

Nota: text scris fara diacritice ca am laptop nou cu Windows 8 sau 7 sau ceva de genul, cu care inca nu stiu sa umblu.

Nu am mai scris pe blog de mai bine de o luna, din urmatoarele motive: am fost ocupata cu serviciul trei zile pe saptamana, cu scoala doua zile pe saptamana (o zi studiu, o zi la scoala), cu yoga (o seara pe saptamana), cu cititul (am citit 25 de carti din ianuarie pana in prezent), cu plimbatul, cu traitul, cu dormitul, cu privitul in gol etc. 

Drept pentru care, nu mica mi-a fost mirarea ieri sa vad ca imi curg like-urile pe fanpage-ul blogului de numa-numa. Am lasat putin deoparte privitul in gol si mutatul din pat pe canapea si de pe canapea in pat (sunt in concediu, ok?) si am incercat sa elucidez misterul. 

N-am mai scris de mult deci m-am gandit ca oamenii imi multumesc ca i-am lasat naibilui in pace si eu trebuie sa inteleg mesajul. Dar Vienela a zis ca nu, nu are cum sa fie asta. Intre timp like-urile continuau sa vina. Mi-a fost teama la un moment ca imi suspenda Mark pagina pentru frauda, ca de la un like pe saptamana la 20 intr-o zi e cale lunga, e caz de DNA chiar. Cu DNA-ul m-am gandit eu c-o scot la capat, mi-a mai cercetat ANI averea timp vreun an de zile de m-am simitit Elena Udrea, si nu am patit nimic. Dar cu Mark nu te pui. 

Dupa inca vreo cinci like-uri am zis sa iau taurul de coarne si sa scriu un status ferm si lamuritor, adica acesta: Ok, 21 de likeuri in 24 de ore. Poate vreunul/vreuna dintre noii veniti doreste sa imi explice si mie misterul...Cine ce v-a promis ca sa dati like??? :)))

Ca sa n-o mai lungesc, se pare ca cel putin doua dintre cititoarele mele, active pe pagina, mai active ca mine chiar, au invitat cativa prieteni sa aprecieze pagina mea. Una dintre ele chiar s-a facut de-o bere, pentru ca se pare ca prietenilor invitati le-au placut povestirile mele amestecate asa ca o recompenseaza pe cea care a recomandat. Intelegeti cum vine treaba? Premiu primeste initiatoarea, nu cei care au dat like, contrar obiceiurilor Facebook-ului. Ce-mi place!

Acum poate va intrebati de ce se invita oamenii unii pe altii sa dea like paginii mele. Pai pentru ca acum cateva zeci de like-uri, am promis ca atunci cand voi implini 500, o sa fac cinste cu carti in engleza celor mai activi fani. Treaba mergea greu, ca strategia mea de marketing online e inexistenta, asa ca oamenii dornici de carti au rezolvat problema singuri, isteti cum sunt.

Drept pentru care le multumeasc si ii anunt pe aceasta cale ca am strans cartile si am inceput sa fac o lista cu cei care le vor primi. Cartile le-am cumparat de la un charity shop care doneaza castigurile unui spital, ca sa fericesc cat mai multa lume dintr-o lovitura. In curand o sa public lista cu cartile. Sunt carti faine, carti pe care le am si eu si care sunt printre preferatele mele.

Si ca sa revin la titlu... habar n-am cum sa primesti 50 de like-uri in 24 de ore. Eu am primit 28 de like-uri in 48 de ore si sunt extaziata toata. Am un blog mic, foarte personal si putin de nisa, avand in vedere ca uneori injur, ca sunt atee si ca sunt brutal de sincera. Stiu ca nu e pe placul tuturor si nici nu ma intereseaza sa fie. E locul meu de joaca, una dintre pasiunile mele,  pasiune pe care din pacate n-am reusit s-o monetizez inca, pentru ca felul in care se monetizeaza blogurile in Romania nu imi place. Plus ca locuiesc la Londra, deci banii primiti pe un advertorial, sa zicem, mi-ar ajunge probabil pentru o bere intr-un pub. 

Asa ca inca scriu gratuit, pentru delectarea cui ii place si uneori dau carti cadou :) Stati pe aproape pentru cand ajung la 1000 de like-uri, ca o sa fac ceva excentric:)