Pages

Monday, August 22, 2016

Telenovelele s-au mutat pe #instagram (Philipp Plein, Oksana, Andreea Sas și un pic de Mădă Ghenea)

Recunosc cu oroare că m-am uitat la 3-5 telenovele în viața mea. Și nu, nu m-am uitat din motive intelectuale gen vreau să învăț spaniola ci pentru că pur și simplu m-a prins acțiunea și trebuia neapărat să văd ce fac oamenii ăia acolo zi de zi. 

Ei, așa sunt acum cu Instagram. Poate voi stați pe instagram din motive artistico-vizuale gen poze faine cu filtre deosebite. Eu nu. Eu urmăresc triunghiul Philipp Plein, ce gagică are pe moment și eterna lui iubire Oksana, o rusoaică atât de operată că parcă stă se rupă în bucăți. 

Philipp Plein @philippplein78 se pare că este un designer german afară din cale, de care eu bineînțeles că nu am auzit până când nu s-a cuplat cu Mădălina Ghenea. Dar asta nu înseamnă că nu este el deosebit ca designer ci că eu îmi cumpăr haine de la Zara și alte magazine asemănătoare, având și alte priorități pe această lume înafară de ce haine scumpe să îmi mai cumpăr. 

Nu e prea chipeș, pare mereu pe cocaină și, mai pe scurt, e un fel de combo manelist/interlop de pe la noi, ca să înțelegeți ce vreau să zic. Are case maaaaari peste tot prin lume, cu candelabre maaaaaari și piscine maaaaaaaaari. Adică la el totul trebuie să fie mare. Și cu sclipici. Muuuuuult sclipici. Aur și diamante să fie, că restul trece. 

Ce găsiți pe instagramul lui? Păi...filmulețe și poze cu el și gașca lui prin casele lui maaaaaari, plimbându-se cu mașinile lui maaaaaari, arătându-și ceasurile lor maaaaaaaaaaaari și pe femeile lor cu sânii lor maaaaaaaari, arătându-și diamantele lor maaaaaaaaaaaaari. Și sclipicioase. Aaaaaaa și câteodată se plimbă și cu avionul lui personal maaaaaaaaare. Evident. Și sclipicios. Și mai evident. 

Despre femeile lui. Se pare că Oksana @udinu281 a fost și este imensa lui iubire. Are sânii maaaaaaaaari evident și buzele maaaaaaaaari și îi plac chestiile maaaaaari și sclipicioase. Să fie de aur. Să fie mare. Eu am deschis instagramul mai târziu, când o lăsase pe Oksana și o luase pe Mădălina Ghenea. Și dă-i tatuaje, declarații de iubire și inel de logodnă, bineînțeles. Cu diamant. Maaaaaare. 

Mădălina, care de altfel are un profil interesant și face chestii faine, dăduse și ea în patima lui "să fie mare, să fie sclipicios". Niște poze cu inelul de logodnă, niște poze cu casele alea de neam prost, niște poze cu tatuajele lor, doamne, parcă era posedată. Din când în când își mai băga Oksana coada și posta mesaje de la Philipp și Mădălina atunci și mai dihai, alte poze cu același inel maaaare, iubire maaaaare etc.

Până la urmă, nu știu cine pe cine a lăsat, cert e că Mădălina a revenit la vechiurile obiceiuri frumoase: se plimbă iar în locuri misto unde vede mai mult decât cluburile de lux pe dinăuntru, câștigă premii și nu își mai tatuează numele masculului la schimb pe un inel de logodnă. A șters tatuajul cu numele lui, apropo. Și el pe cel cu numele ei pentru că, da, a trebuit să facă loc pentru următoarea damă.

Andreea Sasu @ppah90: frumușică dar tot cu niște țâțe din alea puse până în claviculă, de zici că are un fund pe piept. Dar nu mă luați în seamă, sunt doar geloasă că eu am țâțe mici pitici și nici bani de silicoane n-am. Așa că zic de ale ei că-s nașpa. Ca vulpea. Știți povestea. Dar să trecem de la sânii mei mici la viața amoroasă a Andreei. Până s-o ia Philipp în primire a mai fost Oksana o tură. Iubire mare, avion privat, flori, blănuri (că ea stă la Moscova, are nevoie) totul culminând într-o despărțire. Apoi altă împăcare. Apoi altă despărțire. 

Abia după aceea a urmat Andreea și scenariul s-a derulat întocmai: și-a tatuat numele lui, a primit inelul, a făcut turul căsoaielor și al limuznelor, s-a dat cu avionul personal. 

O vreme, cât au fost cei trei între crize existențiale m-am plictisit atât de tare că am început să fac poze la viața mea obscură și nesclipicioasă. Mi-am pozat toate lucrurile bune din casă și toate colțurile fără mușuroaie de furnici din grădină cât timp Philipp și Andreea s-au plimbat pe glob în avionul lui de aur, ea a tot rotit niște poze cu ei pupându-se în bot până a primit inelul apoi dă și pozează inelul din toate unghurile, că poate nu se prind vecinii de la ea de la bloc de la Pașcani că e diamant d-ala bun, de firmă. El iar cu căsoaiele lui, maaaaari de tooooooot și cu marmură de zici că-s cavouri. Plus că sigur casele alea țin rece la picioare și în ele te trage curentul de numa-numa. Nu aș intra acolo fără o veste de lână la spate și papuci de casă că sigur aș răci la ovare. 

Dar azi, taman bine, că deja mă gândeam să fac niste shopping online, să mai cumpăr chestii de pozat că nu mai aveam nimic prin casă de pus pe instagram și mâncare nu fac și la restaurant mi-e lene să mă duc că îmi place sub plapumă azi că e puțin răcoare la Londra, puse Oksana un filmuleț făcut când vorbea cu Philipp la telefon. Ăla, c-o simte zilnic, că are nevoie de ea, ea că da, tu ai nevoie de mine, dar eu n-am nevoie de tine. El cică, ba nu, că ai. Și tot așa. Rusoaica îi dădu tag și Andreei, să nu cumva să rateze că nu e ea cea mai tare din parcare. 

La care Andreea puse o poză cu brațul lui cu ceas cu diamante și tatuajul cu numele ei (parcă tot acolo a fost și cel cu numele Mădălinei) și niște cuvinte de înaltă și adâncă înțelepciune cum că dragostea e nebună. Și sunt complet de acord că dragostea e nebună, mai ales atunci când protagoniștii dau banii pe ceasuri și inele în loc să meargă la psiholog. 

Dar Philipp, bărbat adevărat, făcu mișcarea decisivă. Puse o poză cu Oksana dormind cu gura căscată și cu machiajul căzut. Și totul până la aspectul fizic, ok? Pe Oksana poți s-o înșeli, să vii la ea cu tatuajul cu numele alteia pe tine, nu contează. Totul e iertabil, până la a posta o poză cu ea în care nu e frumoasă foc. Aici se termină șmecheria. Își luă șah mat de la Philipp și șterse filmulețul. Philipp, un cavaler, șterse și el poza compromițătoare și acum e iar pace în univers. 

Până la epispdul următor, vă las cu bine.

Lavinia Vanilia @lavinia_in_london
Critic de Instagram 


Tuesday, August 16, 2016

Dar tu copii când faci?

Am 35 de ani, deci vă dați seama de câte ori am auzit în viața mea întrebarea: "Dar tu copii când faci?" Nu dacă vreau sau dacă am cu cine sau dacă am cu ce să-i cresc. Nu, toate astea n-au importanță. Ba chiar mi-a zis o tipă  cândva, când i-am răspuns la întrebare cu "n-am cu ce să cresc un copil momentan" că "ei, lasă, crește și el pe lângă tine". Cumva, ca un animal care crește și el pe lângă casa omului, mai cu resturi de la masa stăpânilor, mai cu ce găsește prin ogradă. Dacă n-aș fi fost atee, m-aș fi închinat cu toate mâinile și picioarele, zău așa. După ce aș fi plesnit-o. 

Dar să le luăm pe rând.

Mai întâi, mi se pare incredibil de stupid să întrebi pe cineva când face copii. Este o indiscreție totală. Habar n-ai ce se întâmplă în viața persoanei respective. Poate încearcă să facă un copil și nu îi iese. Poate a pierdut o sarcină. Sau mai multe. Poate se confruntă cu probleme de sănătate. Poate are probleme cu partenerul. Etc etc. Ideea e că nimeni nu îți datorează explicații și, mai ales, cu o singură întrebare poți să dezlănțui o mie de monștri în mintea cuiva. Ideal ar fi să nu te fută grija de uterele altor persoane, dar dacă nu poți și te mănâncă limba, poți să faci un singur lucru care e demn și discret: să ți-o muști! Limba adică. 

Apoi, dacă cineva se îndură și îți răspunde la stupida întrebare, nu comenta răspunsul! Zi mersi că nu te-a pocnit că ai intrat cu bocancii în intimitatea ei și te gratulează cu un răspuns și taci în puii mei. De exemplu, eu încerc să răspund la această întrebare sincer. Răspunsul este mereu același: nu vreau copii. Comentariile la acest răspuns sunt dintre cele mai diverse. Am auzit de la o clientă pentru care interpretam și pe care nu o mai văzusem niciodată în viața mea un expresiv: Atunci ai ceva la cap! Un alt client mi-a explicat cum habar n-am despre ce vorbesc, cum el și nevastă-sa au încercat șapte ani să facă copii și cum viața lui a căpătat sens numai după ce s-a reprodus, că să nu fac această greșeală, copiii sunt sensul și rostul bla bla bla. Trecem peste faptul că el nu-și suportă nevasta și că nu și-a mai văzut copiii de un an, că vorbește cu ei pe Skype o dată pe lună, că el muncește la Londra și familia e în România. Irelevant, nu? 

Un șofer de Uber, român evident, chiar m-a întrebat franc: păi și atunci ce faci dacă nu faci copii? I-am spus că trăiesc, mă bucur de viață, îmi cultiv pasiunile, călătoresc, dorm până târziu, lenevesc fără grijă, comand mâncare dacă nu am chef să gătesc. M-a privit confuz. Mi-a zis că el nu înțelege. Că pentru el viața înseamnă să facă bani și copii. Na, că eu nu fac nici bani, nici copii. Ce pierdere imensă pentru umanitate!

Când aveam douăzeci și ceva de ani, îmi amintesc că m-am despărțit de un tip pentru că nu își dorea copii. Niciodată. Mi s-a părut ciudat să afirmi așa ceva cu atâta fermitate. Mi s-a părut că tipul era în neregulă, emoțional vorbind. Nu că eu aș fi fost mai brează. Ideea e că viața mea de atunci era de așa natură că numai un copil ar fi făcut-o interesantă. Locuiam în Craiova, lucram la muzeu, vedeam aceleași fețe, aveam aceleași drame și bucurii în fiecare zi, viața mea avea aceeași rutină de ani de zile și ar fi avut aceeași rutină pentru tot restul vieții mele. Normal că aveam nevoie de un copil să spice the things up, să îmi ascund frustările și nemulțumirile în preocuparea constantă pentru o ființă umană. 

Mulțumesc tuturor zeilor că tipului cu pricina i-a fost teamă să ducă relația la nivelul următor. În caz contrar aș fi fost o femeie nefericită acum, frustrată și acră, cu gura mare pe bărbat, învinovățindu-l pentru toate eșecurile mele. Aș fi o femeie bolnavă, cu depresia ajunsă pe cele mai înalte culmi și bineînțeles, netratată, pentru că aș crede că e vina mea, că e totul în mintea mea, că nu-s suficient de puternică să trec peste. Drept urmare, aș fi o mamă oribilă, dar n-aș vedea asta, pentru că nu aș știi că un copil nu are nevoie numai de hrană și adăpost, ci și de echilibru emoțional. Aș fi în continuare neîmplinită și aș obliga bietul copil să fie tot ce n-am putut eu să fiu, abătându-l de la calea lui, suficient cât să rătăcească ani buni până să-și dea seama că nu vrea să fie director ci muzicant ambulant și să îmi rupă inima într-o o mie de bucăți pentru că am sacrificat totul pentru el. 

Iubesc copiii din tot sufletul meu. De trei ani sunt dadacă pentru aceeași familie, am văzut trei copii crescând, îi iubesc enorm și mor de dorul lor când nu îi văd câteva zile. Că dacă la început eram cu ei trei zile întregi pe săptămână, acum doar îi iau de la școală de trei ori pe săptămână pentru că s-au facut mari și pentru că eu sunt o femeie serioasă cu un job serios. Acești copii vor face mereu parte din viața mea și gândul ca la un moment dat nu vor mai avea nevoie de mine să îi iau de la școală și să le pregătesc masa de seară, mă doare cumplit. 

Apoi sunt copiii prietenului meu. Doi copii minunați care m-au primit în viața lor cu inima deschisă. Deci am cinci copii în viața mea. Am afecțiunea lor, am compania lor și toate bucuriile simple pe care le aduc copiii în general. Dar nu am responsabilitatea care vine cu un copil. Nu am nopți nedormite, la conflictele major fac un pas în spate și las părinții să se descurce, nu educ, doar pun în practică metodele deja stabilite de părinți. 

Și îmi convine. Deja m-am consolat cu gândul că voi avea depresie toată viața. O tratez, o țin în frâu, dar sunt momente când am căderi și tot ce vreau e să stau sub plapumă și să-mi plâng de milă. Nu vreau să am un copil în preajmă când mă simt așa. Nu ar fi drept față de copil. Zgomotele îmi ridică anxietatea la cer. Și muzica trebuie să fie în surdină și nu prea mult timp. După câteva ore cu copiii în parc am nevoie de o zi petrecută în liniște completă. Să se audă numai frigiderul, dacă se poate. Deci ca mamă, aș fi veșnic anxioasă și obosită ceea ce mi-ar amplifica depresia. Sau aș ține copilul închis în casă cu mine dar, din nou, nu ar fi drept față de copil. Și tot așa, aș putea să vă dau o mie de exemple ca să vă arăt că fie aș fi o mamă rea, fie aș fi o femeie bolnavă. 

Copiii sunt minunați. Se nasc perfecți dar undeva pe drum, fie din nepăsare, fie din neștiință, părinții le strică sufletele. Mă gândesc deseori că ai nevoie de permis să conduci o mașină dar oricine cu aparat genital funcțional poate face copii. 

Copiii trebuie să vină ca un bonus, să fie cireașa de pe tort în viață. Trebuie să se nască din iubirea dintre parteneri, nu din nevoie. Copiii trebuie făcuți pentru ei, nu pentru părinți. Din păcate, de cele mai multe ori copiii se fac pentru că e timpul, că cineva nu vrea să fie mamă bătână, că cineva vrea să fie bunică tânără, că cineva vrea să aibă sprijin la bătrânețe (treaba cu paharul de apă), pentru că o femeie are nevoie de dragoste necondiționată (apropo, pentru asta poți să-ți iei un câine) sau, cel mai rău, să salveze o relație. Aceștia sunt copii care se nasc deja cu sarcini de îndeplinit și vai de ei dacă vor eșua.





Monday, August 8, 2016

Duminica în familie sau diva la cumpărături

Vă anunț pe această cale că m-am făcut o divă cu nasul pe sus. Să vă povestesc.

Azi au venit acasă copiii prietenului meu. Mai devreme cu o zi. Stau o săptămână cu noi și o săptămână cu mama lor, și de obicei vin lunea. Deci au venit azi pe la prânz și am zis să le fac brownies, să-i răsfăț, că mama lor e obsedată de mâncare sănătoasă și îi ține numai pe sucuri, crudități, orez și fasoale neagră. Eu sunt fix invers, nu mi-aș bea prânzul nici picată cu ceară. Ce nu se poate mânca cu tacâmuri sau măcar cu degetele, pentru mine nu reprezintă masă principală. 

Doar că nu aveam în casă ingredientele necesare pentru prăjitură, așa că a trebuit să fac un drum la Tesco, singurul supermarket din cartierul ăsta oribil în care locuiesc acum. Am plecat pe la 5, cu scârba deja așternută pe față, la gândul că fiind duminică, o să dau la toate colțurile de români care beau bere, scuipă semințe și fluieră după fete, plus inerentele manele răsunând din curți și de pe la ferestre, că fu frumos afară și când e frumos afară miroase tot cartierul a grătar și se știe că micii fără manele nu sunt buni. 

Acum, să ne înțelegem. Pe lângă faptul că nu îmi place fauna din acest cartier în care petrec cât de puțin timp pot și ala de regulă la mine în curte, nici nu-mi place să fac cumpărături din astea cu contact uman, adică față în față, că doar plătesc wifi, nu? Cumpăr online tot ce îmi trebuie și mi se aduce acasă, în slotul orar agreat de mine. Căratul de plase mi se pare primitiv, ca să vedeți ce aere de divă am, zici că m-a facut mama online și m-a adus barza la ușă. 

În supermarketuri mai intru și ies rapid, doar pentru fructe, apă, tampoane și alte chestii urgente, că am și eu o viață, nu pot să-mi irosesc timpul liber făcând chestii, când pot sta. De fapt, de aia muncesc, să am bani să îmi permit să stau în timpul liber, nu să fac curat, să calc, să car plase, să gătesc, să montez mobilă și mai știu eu ce chestii fac oamenii prin casele lor. 

Hai că iar deraiez. Deci am plecat la Tesco. Numai că Tesco era inchis! La ora 5! Jur că nu am văzut în viața mea un Tesco închis la ora 5. Dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare că stau într-un cartier nasol, d-apăi na c-am primit-o. Și pentru că deja le spusesem copiilor că le fac prăjitură, a trebuit să mă descurc. Am luat magazinele din zonă la rând în încercarea mea de a cumpăra făină, zahăr, ouă, ciocolată neagră, unt fără sare și nuci pecan. Magazinele de genul acesta au în general produse etnice, în funcție de ce comunități predomină în zonă. Aici primează românii apoi polonezii, indienii și africanii. Produse englezești, ioc. În primul magazin am reușit să găsesc nuci pecan, niște ouă de care nu am auzit dar măcar nu erau expirate, o făină cu nume ciudat dar englezesc, că alternativa era o făină turcească și am zis să merg pe mâna englezilor, un zahăr pe care parcă l-am văzut la Tesco pe care l-am preferat zahărului Mărgăritar, că nu am încredere în produsele românești comercializate aici, mai ales în magazinele astea mici de cartier. I-am întrebat pe băieții indieni de la casă dacă au ciocolată neagră sau unt fără sare, că nu le găseam, și mi-au zis că întreb de produse ciudate. Până la urmă am găsit ciocolata neagră că aveau, chiar de trei feluri, ca să vedeți ce bine știu stocul. Mai îmi trebuia doar unt. 

Intru la următorul magazin, Bucovina. Mă întâmpină o muzică populară, săltăreață, prea tare pentru urechile mele fine de divă. Era clar că nu puteam să stau prea mult, că muzica dată tare îmi declanșează anxietatea, că sunt o divă complexă cu probleme psihice. Așa că o întreb pe prima fată care îmi iese în cale, româncă, evident: "Vă rog frumos, aveți unt fără sare?" Se uită la mine vreo trei secunde, apoi îmi trântește un "nu știu" scurt și își vede de treabă mai departe. Eu rămân perplexă puțin, că m-am dezobișnuit să fiu flituită de angajați, adică de obicei dacă întreb de o chestie, fie sunt condusă la raftul respectiv, fie mi se spune unde este acel raft, depinde de mărimea magazinului. 

Apucată de aerele de divă, ca să nu zic de nervi, o deranjez iar pe tipă și insist: "Unde țineți de obicei untul și produsele similare?" Îmi aruncă un "în frigiderul din spate" fără să îmi arunce și o privire. ce să mai zic de un zâmbet de complezență? Merg la frigiderul din spate: un miliard de sortimente de cașcaval și brânză topită, nici un unt. Altă angajată aranja ceva la raftul de lângă frigider. Gândindu-mă că poate nu văd ce-mi trebuie din cauză că nu mă pot concentra din cauza volumului muzicii, zic să o întreb și pe ea: "Vă rog frumos, aveți unt fără sare și nu-l văd eu?" Îmi aruncă o juma de privire și îmi zice: "tot ce avem e acolo." No buuuuun! Zic "mulțam frumos" la care nu mi se răspunde și mă car de acolo. Și muzică dată tare și nesimțire e prea mult pentru nervii mei gingași.

Următorul magazin e est european dar mai mult românesc. Nu e muzică, pfiu! Mă duc fix la raftul cu lactate, că îl văd de la ușă. Printre miliardele de cașcavaluri, iaca și niște pachete de Unt de Masă. Cu sare, 0,03% dar mai bun decât margarina. Iau și un borcan de compot de vișine, și mă duc la casă. Mi se ia o taxă de 50 de pence că plătesc cu cardul, asta e, și plec naibilui acasă.

Cât timp a stat prăjitura la cuptor, am băut un pahar de rose în grădină, fericită că vecinii români de la trei case distanță nu au chef în curte azi și pot și eu să-mi aud gândurile. Cu mirosul de mici pot să trăiesc dar mi-e greu cu manelele, vă spusei. Și îmi dădui seama de ce e așa liniște de vreo săptămână: vecinii sunt în România în vacanță! Că toți pleacă în august acasă, știu eu de la clienții mei.

P.S. Prăjitura fu aproape un succes.

Tuesday, June 28, 2016

Lavinia la Amsterdam și mai ales Lavinia la clasa întâi

Vineri a fost o atmosferă de înmormântare în Londra. Toată lumea din jurul meu era abătută și parcă plutea deznădejdea în aer. Brexitul a stors pofta de viață din londonezi, așa tristețe nu am văzut în Londra în cei trei ani de când sunt aici.

Noi aveam un zbor la 4 către Amsterdam dar sincer, nu aveam niciun chef să plec. Am împachetat două rânduri de haine cu o jumătate de oră înainte să ieșim pe ușă și duși am fost. Am avut ceva peripeții. Avionul a avut două ore întârziere, lounge-ul unde are boyfriend acces era plin, am așteptat o oră în avion până la decolare și nu au vrut să ne servească alcool și eu chiar doream alcool. Era o zi din aia care cere alcool. Pilotul habar n-avea ce se întâmplă și din zece în zece minute ne spunea că nu are noutăți, nu știe cât mai avem de așteptat, nu știe de ce așteptăm și că dacă vrem să nu mai zburăm, să îl anunțăm, să ne debarce. Măcar m-a făcut să râd. Și nu numai pe mine. I love English people!

Până la urmă am ajuns la Amsterdam unde era o atmosferă complet diferită. Fericire, lume bine dispusă, gălăgie, aproape că am uitat de Brexit. În drum spre hotel ne-am oprit la un restaurant tailandez și am mâncat niște curry excelent. Eu am băut și o bere. Boyfriend e vegetarian și non-alcoolic așa că el a băut apă minerală. 

Am ajuns la hotel pe la 10 seara, ne-au dat cea mai întunecată cameră pe care o aveau cred, dar nu am avut niciunul energie să mergem să cerem alta. Eu m-am băgat la culcare, el s-a apucat de lucru pentru conferința de a doua zi.

A doua zi el s-a dus la conferința lui de calculatoriști (Dutch PHP) și eu am dormit până la 12 apoi am colindat centrul de una singură, m-am uitat la oameni și la canale, am mâncat snitzel la prânz, apoi m-am dus înapoi în cameră să fac o siestă. 

Spre seară a venit și boyfriend, am mai dat o tură de centru, am mâncat tacos la un restaurant mexican, eu am băut și o bere. La hotel el a dormit ca un bolovan, obosit după conferință și eu m-am uitat la Orange Is the New Black până la 1 noaptea, că mi-a mers Netflixul meu englezesc în Olanda. Nu știu cum naiba. 

A doua zi am comandat room service, că la vârsta mea eu nu mai cobor la restaurant pentru micul dejun. Am mâncat clătite și am băut vreo două cafele și la 12 am făcut check out. Am lăsat bagajele la hotel și am plecat să colindăm. Am purces spre muzeul Van Gogh și pe drum ne-am oprit să mâncăm bagels, eu cu ton, el cu ceva vegetarian, nu mai știu, ne-am certat că nu îl las să traverseze aiurea, am șezut într-un parc și ne-am liniștit la creieri, apoi am petrecut trei ore la muzeu. Fain muzeu. Am luat ghid audio și a fost de excepție, Trei ore m-am pierdut în lumea lui Vincent. Nu am făcut nici pauză de pipi și asta spune multe, că eu fac mereu pauze de pipi. 



Apoi am plecat spre Jordaan, unde nu am mai ajuns că am mers încet, ne-am oprit să facem poze, apoi am găsit un restaurant pe malul unui canal și am luat cina pe o pătură, în aer liber. Eu am mâcat pui cu cous cous și legume și am băut un pahar de rose, pe care l-am primit cu chiu cu vai că chelnerul era ușor absent, ca să nu zic fumat. Și când în sfârșit mi-a adus vinul, tot el era ofticat și cică să mă relaxez că e o zi frumoasă. Ce atâta grabă. I-am zis că avem un avion de prins, dar n-a părut impresionat. Când am vrut să plătim a trebuit să îi spunem noi ce am comandat că el nu notase niciunde și uitase complet, inclusiv de vinul pe care mi-l adusese cu 20 de minute în urmă.



La aeroport am ajuns devreme, boyfriend nu a putut să facă upgrade la biletul lui să stea la clasa întâi cu mine, că era zborul plin. Să ne înțelegem, am luat clasa întâi că nu mai erau locuri la economic. Și nu a fost vreun preț ieșit din comun.

De data asta am găsit locuri la lounge, unde am mâncat dulciuri, am băut bere și am pierdut vremea pe facebook și instagram și aproape am adormit. După care ne-am îmbarcat. I-am zis stewardului că vreau să fac schimb cu cine stă lângă boyfriend, el nu, că îl aduce pe boyfriend la first class, că uite, e un loc liber. Dar sare un italian cu gura că it is not fair domne, ce l-o fi futut pe el grija nu știu, că mai avea și loc la geam. Între timp boyfriend mă sună că el deja a vorbit cu fata de lângă el și e gata să vină în locul meu. Numai că pilotul între timp a decolat și a trebuit să stăm potol până am ajuns în aer și am putut să ne desfacem centurile. 

Stewardul vine iar la mine, că, vai, dar de ce nu stau să enjoy, că zborul e  de 45 de minute. Că o să primesc șampanie. Eu nu și nu, că vreau să stau cu my boyfriend. Au lăsat nebuna să plece, adică pe mine, m-a condus un domn steward până la boyfriend, care era pe ultimul rând, lângă toaletă! (the things I do for him!). Tipa de lângă el a fost condusă de domnul steward la clasa întâi și eu și boyfriend ne-am îmbrățișat de parcă nu ne văzusem de zece ani. 

Am ajuns acasă la miezul nopții, mai cu Heathrow Express, mai cu Uber, și cred că eram semi adormită când am ajuns în dormitor. M-am dezbracat pe întuneric, am păstrat tricoul, colanții și machiajul pe față și am adormit instantaneu. Cred că și boyfriend la fel.

A doua zi, încă obosiți, ne-am luat viețiile de unde le-am lăsat. 



Tuesday, June 21, 2016

E oficial! Sunt mamă vitregă!

Să vă povestesc amestecat ce mi s-a mai întâmplat. 

În decembrie-ianuarie mi s-a întors un pic viața cu fundul în sus. Am hotărât că eu și iubitul de atunci nu mai funcționăm ca și cuplu așa că am decis să ne despărțim. Frumos, elegant, fără strigături, că doar suntem și noi de rasă. Mai ales el, că e de la Paris.

Ne-am văzut de viețile noastre separat dar împreună, că eu nu m-am grăbit să mă mut din motive obiective, adică financiare. A trebuit să aștept o lecuță să strâng niște bani, că doar în 2015 am plătit chirie să locuiesc aproape de buricul Londrei și am fost în trei vacanțe jumate cred. Nici nu mai țin minte. Ideea e că m-am lăfăit deși sunt doar interpret/dădacă, adică nu bogată. Drept pentru care m-am văzut obligată să mai locuiesc cu fostul o vreme.

No bine. Între timp am zis să intru pe Tinder, ca să mă gândesc cât mai puțin la ce mi se întâmplă și să nu fiu ispitită să mă împac cu fostul, din lipsă de opțiuni. Trebuie să menționez că despărțirea a avut loc în toiul iernii cand eu ies în oraș cât mai puțin posibil, și oricum am depășit stadiul de agațamente prin baruri și puburi. Deci am intrat pe Tinder.

Am vorbit cu o mie de tâmpiți până mi-a venit ideea să specific în descriere că nu mă uit la filme porno (mă mai uit, dar nu e treaba oamenilor de pe Tinder sau a voastră) și că nu mă angajez în discuții despre sex (sexul se face, nu se zice, dar nu le-am spus asta ca dădeam din lac în puț).

Apoi s-a mai domolit treaba, adică s-au mai cernut masculii și am putut conversa și cu oameni normali. Pe scurt, m-am întâlnit cu trei tipi. Înainte de al treilea eram deja extenuată de taină pe net apoi întâlnit live și tăinuit iar. Nu pot atâta socializare cu oameni străini că am și eu o vârstă, tabieturi etc. Înainte de a treia întâlnire am zis gata, asta e ultima! După ce termin cu individul dezinstalez Tinderul și cu asta basta.

Doar că s-a întâmplat ca al treilea să fie EL. Și ceilalți doi au fost băieți faini, dar ăsta a fost EL. E geek de software (îmi plac geek-șii), are 45 de ani (nu îmi plăceau bărbații mai în vârstă dar nu mai pot cu tineretul masculin, parcă sunt adolescenți), a fost călugăr hindus (e din Brazilia), a fost însurat 16 ani (după etapa cu călugăria) și are doi copii (taman bine, că nu trebuie să mai fac eu). După două luni de relație am fost în vacanță în Portugalia cu el și cu copiii și a fost cea mai frumoasă vacanță din viața mea. După trei luni de relație ne-am mutat împreună. Sunt mamă vitregă o săptămână da, una ba, că așa stau copiii cu noi. Cred că ceea ce îmi place la el cel mai mult e faptul că e un tată extraordinar. Da, știu, am daddy issues.

Nu mă apuc acum să mă laud cu relația mea minunată, cu ce fain e gagicul meu și așa mai departe. Ideea e ca am avut câteva luni tumultuoase, în care viața mea a luat-o complet razna. Aveam o relație dar locuiam cu fostul, umblam cu chiloți de schimb și alte acareturi în geantă că mai dormeam si la actualul, nu numai la fostul. Depresivă și anxioasă cum sunt, nu mi-a fost ușor. Înafară de muncă și relațiile mele amoroase nu am mai facut altceva. Nu tu sport, nu tu ieșiri cu prietenele, decât foarte rar. Nu tu citit (am început vreo 20 de cărți în perioada respectivă), nu tu scris. Abia acum pot să spun că simt că lucrurile sunt așezate, casa arată cât de cât pe gustul meu (chiar acum un grădinar îmi face grădina frumoasă), ieri am terminat de citit o carte și azi iaca, scriu pe blog. Încet încet îmi intru în rutină dar sunt pregătită pentru provocări (doar ce am descoperit că avem o țeavă spartă de exemplu).

Partea proastă e că m-am mutat din frumosul meu West Hampstead în oribilul Burnt Oak dar atâta mi-am manifestat oripilarea că se pare că ne mutăm de aici la toamnă. Oricum copiii au nevoie de camere separate, deci vreau binele copiilor, să fie clar :)

Și ca o cireașă pe tort, m-a aflat Rio de Janeiro că nu gătesc. El i-a spus maică-sii că nu frecventez bucătăria, și ea sigur a dat sfoară la toate neamurile din oraș, că e la pensie și gură spartă. Și acum, de câte ori sună, întreabă dacă m-am apucat de gătit. Nu, nu m-am apucat. 

Dar acum pe  bune, cum să te naști la Rio și să te cuplezi cu Lavinia din Craiova? Cum, vere, cum? 

Monday, February 15, 2016

Să mai dau puțin din casă

Nuu am mai dat din casă de tare mult timp. De fapt, nu mi s-au prea întâmplat chestii nemaipomenite că am fost ocupată cu casa, cu relația, cu joburile. O vreme totul a fost o linie dreaptă, ușor ascendentă, plictiseală maximă, ce mai! 

Ieri a fost ziua lui Valentin cel mare și sfânt, și pe aici toată lumea s-a dat peste cap cu flori, felicitări și alte cadouri. Eu nu cred în sărbătorirea iubirii la dată fixă, așa că pe 14 februarie de obicei îmi văd de ale mele și evit să ies în oraș, că am ieșit la film anul trecut și nu erau bilete pe nicăieri la filmul pe care doream noi să îl vedem și după ce ne-am plimbat de la un cinematograf la altul până când ni s-a făcut foame, am vrut să mâncăm ceva, dar toate toate restaurantele mai răsărite erau rezervate. Nu mai știu ce și pe unde am mâncat până la urmă, dar a fost o decepție totală. 

Anul acesta am fost la sală, apoi m-am uitat la câteva episoade din How I Met Your Mother pe Netflix, apoi am făcut curat în baie, apoi am făcut o baie fierbinte cu lumânări, spumă și Leonard Cohen (singură) apoi am făcut ceva de mâncare că era ora cinei, apoi am băgat rufe și vase la spălat. 

Sâmbăta seara am ieșit totuși la un restaurant care a servit un meniu special, 5 feluri la un preț exorbitant de 40 de lire de persoană. Mie tocmai îmi fusese rău la stomac cu câteva ore înainte, așa că am gustat din două feluri și două feluri le-am luat acasă. La desert nici nu am vrut să mă uit. Nici el nu a prea mâncat dar măcar ne-am pupat mult. A fost bine.

Acum, ce e în neregulă cu evenimentele descrise mai sus? Păi, în primul rând, m-am despărțit de câteva săptămâni de iubitul parizian, dar încă locuim împreună până îmi găsesc eu locuință. Nu vă îngrijorați, a fost o decizie comună, luată după ce ambii am constatat moartea pasiunii. Nu ne-am certat, ne iubim ca frații și ne înțelegem foarte bine ca și colegi de apartament. 

Deci duminică am gătit pentru noi, și am făcut curat în baia noastră și am spălat vasele și rufele noastre. Că el era ocupat, se uita la meciuri. 

Ce este mai interesant e că eu mi-am făcut alt iubit între timp, că am zis să văd și eu ce e cu Tinderul ăsta, dacă tot sunt single. Nu a fost chiar așa nasol cum m-am așteptat, drept urmare am găsit un tip fain din a treia încercare. Cu el am fost sâmbătă seara la cina cu cinci feluri. Deci cu el m-am pupat. Apoi m-a condus acasă. Unde stau cu fostul. Și ne-am mai pupat puțin în fața casei. De fapt mai pe lateral, că nu sunt așa de nemernică. Fostul știe, evident, dar totuși nu e frumos să ne manifestăm în fața lui. Nu încă.  

El ar fi vrut să mă vadă și ieri, dar a trebuit să stea cu copiii, că are doi copii și era săptămâna lui. E divorțat, stați liniștiți. că nu mă cuplez cu bărbați însurați. Deși m-am dat la unul o dată, că era prea fain, până mi-am dat seama că e însurat cu un domn, adică e gay. Dar asta e altă poveste.

Oricum, ce voiam să zic e că dacă v-ați simțit singuri de ziua lui Valentin, vă invit să luați un loc în pantofii mei. E un pic ciudat, dar fain. Ca viața. Până se așează lucrurile, se suprapun oleacă. Precum plăcile tectonice. Zic și eu...


Tuesday, January 26, 2016

Un an nou fericit!

Va urez și eu abia acum, la sfârșit de ianuarie. Nu am mai scris în românește de o eternitate jumate, abia mai nimeresc diacriticile. 

E luni aproape de prânz și eu am reușit să mă trezesc la 7.30 și să fiu gata să plec la 8:30 spre o programare puțin cam la dracul în praznic. Îmi savuram liniștită cafeaua, mâncată, machiată, îmbrăcată în rochiță de doamnă interpret când am fost sunată că na belea, s-a anulat programarea, dar nu-i problemă, voi fi plătită anyway. Thank you very much, am zis eu și în cinci minute eram în capotul de casnică ratată, cu părul ciufulit, băgată sub plapumă pe canapea, cu o carte gata deschisă pe kindle. A Spool of Blue Thread pe care trebuie să o termin până miercuri seara, când ma duc la un book club. Faină carte, luați de citiți, o să vă placă. Am tras și un pui de somn, ca după cafea, nu prea lung, că m-au sunat de la agenție, să iau un telefon. Treizeci de minute cu o clinică de sănătate sexuală, aia pentru prostituate chiar. M-am pus pe pilot automat, că știu întrebările pe dianfară, și cu geamul deschis și cu nasul adulmecând aerul de zece grade, aproape primăvăratec, m-am gândit la o mie de chestii pe care aș vrea să le fac azi: să alerg în parc, să scriu, să gătesc ceva bun, să descurc niște chestii administrative în care mi-am prins urechile, să îmi repar ecranul la laptop, să duc niște haine la charity shop etc. Nu am timp de toate, evident. O să ies să alerg, dacă nu cumva mai primesc vreun telefon. O să scriu un pic, n-o să gătesc, poate o să duc măcar o plasă de haine la charity shop. După amiază am nanny duty, iau copiii de la școală și îi duc la inot. Nu, nu am făcut copii între timp, sunt aceeași copii la care am fost nanny în trecut. Îi iau de la școala după amiaza și stau cu ei până pe la 7. Dimineața sunt interpret în special pe la clinicile de boli mintale. Și așa îmi desfășor eu zilele, între psihoze, depresii și povești de la școală ale picilor. Care nu mai sunt așa de pici, dar pe care tot la fel de mult îi iubesc și fără de care nu îmi pot imagina viața mea la Londra. 

Vinerea trecută mi-a căzut telefonul în toaletă. L-am ținut în orez două zile și e ok. Are culorile cam tulburi dar na, dacă sunt bleagă, sufăr. Telefonul acesta l-am cumpărat în iulie, după ce telefonul cumpărat în decembrie mi-a fost furat. L-am uitat o dată în taxi, dar mi l-a adus taximetristul înapoi, cu condiția să îi dau 20 de lire............................

Later update: Azi e marți. Ieri, în timp ce băteam câmpii mai sus am mai primit un telefon de la aceeași clinică, cam treizeci de minute, după care telefonul meu a murit. Am plecat să caut un loc în care se repară telefoane. Am găsit. Telefonul meu nu a putut fi reparat. A trebuit să îmi cumpăr alt telefon. Sunt la al treilea Samsung S3 în decurs de un an și o lună. Telefon mai breaz de atât nu merit. Nu îl merit nici măcar pe ăsta, dar am nevoie de el. Nu poți fi interpret fără telefon. Nu la Londra, cel puțin. Am nevoie de email și de google maps ca de aer. 

Le-am povestit băieților de la atelierul de reparat telefoane de peripețiile mele, am menționat și laptopul pe care am vărsat apă acum un an jumate, și laptopul actual pe care am călcat și i-am distrus un colț mare din ecran. Mi-au oferit o husă de telefon gratuit, un discount semnificativ la cumpărarea celuilalt telefon și m-au întrebat dacă vreau să-mi fac abonament la ei, pentru reparat diverse. Cică sunt clienta ideală. 

Deci ieri n-am făcut nimic constructiv. Și nici azi nu pare să fac altceva decât munca. Și primăvara care a îmceput duminică e pe terminate deja, că vine ce a mai rămas din furtuna din America, adică o grămadă de ploaie, că n-aveam și noi pe aici.