Căutare

Friday, June 1, 2018

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte 2

Despre cum a început viața mea la stat, citiți aici.


"În primele zile am stat pe un scaun, în anticamera Directorului, cu secretara și cu cele două fete de la Marketing și Comunicare Culturală. 

Nu a durat mult să înțeleg că secretara muncește de rupe. Administrativ, ținea tot muzeul în spate. Toate hârtiile care intrau și ieșeau treceau prin mâna ei. Toate legăturile telefonice erau distribuite de ea, toate întrebările ei îi erau adresate. Făcea curățenie în biroul directorului, îi ținea ambele agende, personală și profesională și făcea cafelele și ceaiurile pentru Director și musafirii lui. Și, după cum aveam să aflu mai târziu, mai făcea și babysitting ocazional pentru copilul Directorului și probabil și multe alte servicii mai mult sau mai puțin profesionale, că știa Directorul să ceară favoruri de la tine într-un fel care te făcea să te simți mai special decât te-au făcut părinții tăi să te simți când ai făcut prima dată pipi la oliță. 

Cu modestie și recunoștință, fericită că are serviciu, femeia aceasta extraordinară făcea totul cu zâmbetul pe buze și cu o etică impecabilă. Știți modelul de secretară acră care îți răspunde în doi peri, mai mult te încurcă decât te descurcă, te plimbă cu niște hârtii de colo-colo și o doare în fund de tine? Ei, această secretară era fix opusul acestui clișeu. Și nici nu se întindea la bîrfe și cafele. O femeie simplă, perfect mulțumită cu locul ei călduț și dornică să țină de el.


Una dintre fetele de la Marketing era totalmente în locul greșit. Cu un sfert de sinapsă, am îndrăznit să pun la îndoială capacitatea Directorului de a aprecia inteligența oamenilor, dar mi-a trecut repede. Adică, o nimerise cu mine, clar, aici nu era nicio îndoială. O nimerise cu secretara, pe care o luase din expoziție, unde era custode. O nimerise cu fata cealalată de la Marketing, care era în regulă. Dar tipa asta, era de toată groaza. Circulau niște zvonuri, cum că era amanta Directorului, dar cum aceste zvonuri le auzisem numai de la ea însăși, am avut așa o presimțire că nu aveau niciun un sâmbure de adevăr, că le fabricase ea ca să pară mai interesantă. Era prea lipsită de finețe să fie atrăgătoare pentru director, mă gâdeam eu pe atunci. Avea craci și țâțe dar era grobiană și grosolană, asculta manele și nu avea niciun un interes în lucruri care țin de frumos sau de cultură, nu o interesa cititul sau autodepășirea, o interesa numai să ajungă șefă de secție, de orice secție, pe orice scurtăură posibilă. Sau poate îl supraestimam eu pe Director. 

Apropo de zvonuri despre ea, născocite și circulate de către ea însăși, îmi amintesc într-o zi că mi-a spus cum că unii colegi o acuzau că l-a făcut pe fiu-so cu Directorul, nu cu bărbat-so. Mi-a ridicat mingea la fileu, dar am lăsat-o acolo. Poate încerca să confirme zvonul privind fertilitatea /infertilitatea Directorului sau poate încerca să îmi arate ce femeie fatală era ea. Habar nu aveam, așa că m-am eschivat și mi-am văzut de ale mele. Dar cam așa erau discuțiile cu ea. Dacă nu bârfea pe cineva, încerca să afle ceva. Conversațiile cu ea erau epuizante și lipsite de orice substanță.  

Conform CV-ului, individa terminase Facultatea de Istorie, după ani și ani de la absolvirea liceului. Adică fix în perioada în care nici nu trebuia să știi să scrii ca să obții o diploma de licență de la Universitatea din Craiova. Știu ce spun, că am meditat la engleză un tip care terminase engleză-franceză. Era proaspăt licențiat în cele două limbi și la engleză am început pregătirea de la To Be, ca la clasa a doua. Mă gândeam cu groază că individul va da o șpagă generoasă și va fi profesor. La franceză era la fel de bun ca la engleză. Adică nul.

Așa și fata asta. Știa istorie ca și mine. Și eu nu știu o boabă. Am copiat la bac, că am avut istorie obligatoriu și eu nu pot să rețin cifre. De fapt, cred că exagerez. Eu cred că știu mai multă istorie ca ea, pentru că eu nu pot să plasez evenimentele în timp, dar în mare, știu cu aproximație ce s-a întâmplat în țara noastră. Ca să refac comparația, fata asta știa Istoria românilor cum știu eu chineză. Că din chineză chiar nu știu o boabă.

Diplomă de licență pe nașpa e una. Alta era că ea, absolventă de liceu totuși, nu reușea să vorbească corect românește. Măi oameni buni, zicea "să aive" în loc de "să aibă". Îmi amintesc de primele zile când am auzit-o, că nu știam ce vrea să zică. M-am prins până la urmă din context, dar nici până în ziua de azi nu pricep cum ajungi de la "a avea", "eu am", "tu ai", la "să aive". Aș înțelege să ave, poate. Dar nu. De fapt nu înțeleg. Mi se pare că dacă ai trecut de clasa a 4-a, ar trebui să ai un vocabular relativ corect, mai ales când e vorba de verbele uzuale.

Activitatea ei principală la serviciu era să se uite la Prison Break, downloadat de pe Torente și să vorbească urât de toată lumea. Măcar se uita la Prison Break cu caștile și nu își intercala existența de parazit cu a noastră, dar se supăra de numa numa dacă o deranjam. Când era directorul plecat, se umplea de importanță și se muta la el în birou. Nu, nu deschidea calculatorul lui să se uite la Prison Break, nu pentru că avea limită, ci pentru că nu le descărcase acolo. Probabil dacă ar fi știut cum funcționează un stick de memorie, ar fi făcut-o. Dar nu o interesa tehnologia, decât dacă era scumpă și se putea lăuda cu ea. De exemplu un telefon, care i-ar fi folosit la vorbit cu mămica și la  stat pe Facebook chiar și în autobuz, să poată comenta mai lejer la statusurile Andreei Marin și a altor monștri sacri care nu îmi vin acum în minte, că am făcut tot posibilul să uit de ei. Sau un laptop, cel mai scump, eventual Apple, ca să poată descărca mai bine filme de pe torente. 

Dar tehnologie care să îi faciliteze activitatea profesională, nu, nu o interesa. Nici măcar un excel acolo, să țină o situație cu școlile care au contract cu muzeul, sau cu persoanele importante gen alți directori numiți politic și diverși membri de partid cărora le trebuiau date materiale promoționale gen agende, pixuri, plase de pânză, umbrele, că altfel se supărau și făceau coadă la Director să se plângă. "Nu știu, fată, să fac in Excel. Fă tu, dacă știi". Și o lăsam în pace, să mai vadă și ea un episod din Prison Break, că uite acuși se făcea ora 16:00 și trebuia să plece acasă.

Și totuși stătea cu orele în biroul Directorului. Mă tot întrebam ce face acolo atâta timp. Până când într-o zi a trebuit să dau niște telefoane urgente și am văzut că nu pot să ies în exterior, că era linia Directorului ocupată. Și a fost ocupată vreo oră, cred că și-a sunat toată familia de pe telefonul muzeului. Am intrat până la urmă să o rog să mai taie din ele, totuși.  Înțelegeam că are neam mare și trebuie ținuți toți la curent cu bârfele curente și cu lăudăroșeniile despre cum ține ea muzeul în spate dar totuși, eu chiar trebuia să dau niște telefoane. Am găsit-o răstignită în scaunul de piele, cu cracii pe masă, mâncând pește cu usturoi și vorbind la telefon. "



Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație.  Toți donatorii vor primi cartea în avans. 





Mulțumesc.


Tuesday, May 1, 2018

"Viața la statul român sub regimul PSD" - fragment de carte 1


"Nu știu cum au dat alții concursuri pe la diverse instituții ale statului, dar eu, când am dat concurs, am crezut că Directorul m-a dus cu vorba. 

Eram nouă în lumea pilelor, nu știam cum se face. Credeam că o să îmi dea subiectele rezolvate să le învăț pe dinafară, sau măcar că o să îmi spună ce să învăț. În schimb, Directorul mi-a pus în brațe un maldăr de legi și tot ce mi-a zis a fost că o să dau concurs pentru un post de conservator cu studii superioare de scurtă durată, chestie care habar nu aveam ce înseamnă. A trebuit să caut pe google, să aflu ce înseamnă Conservator la un muzeu și apoi să citesc zecile alea de foi, să văd ce ar fi important de știut ca și Conservator. Am făcut o selecție și m-am pus pe învățat.

Ar fi fost imposibil să învăț totul perfect, era mult, și nu mai aveam nici antrenament la învățat texte pe dinafară, în dulcele stil clasic și tâmpit al școlii românești, așa că am sperat cu toată ființa mea amărâtă și disperată că materialul selectat de mine o să fie în mare parte și cel selectat de comisia de concurs de la muzeu.

Doar ce îmi dădusem demisia de la agenția de turism și îi dădusem cu obrăznicie peste nas unei notărițe celebre din Craiova, care se oferise să mă angajeze pe fabuloasa sumă de 700 de lei pe lună. O mizerie de salariu, mai puțin ca la muzeu chiar, cu diferența că ea, celebra notăriță, le muncea pe angajatele ei ca pe animale de tras în jug, pe același salariu ca si cel oferit mie, în timp ce ea și iubitul interlop cu interdicție de circulație în Uniunea Europeană, plecau în vacanțe exorbitante, de sute de milioane de lei pe an. Știam clar acest lucru, că doar fusesem agentul lor de turism.


În același timp eram cu inima îndoită. Mi s-a părut ciudat că Directorul nu mi-a spus ceva mai concret. Ca să o spun pe șleau, mă așteptam să nu trebuiască să învăț, având pile la cel mai înalt nivel și postul acela fiindu-mi dedicat, după cum mă asigurase Directorul. Adică, tocmai asta era ideea, nu? Să nu fie nevoie să faci eforturi, că dacă ai pile, ai locul asigurat.

Noroc că eram fată isteață și cu mintea antrenată de la munca la privat. Am învățat perfect vreo două legi și pe restul le-am citit de câteva ori, sufficient cât să pot să încropesc niște fraze coerente despre ele, dacă ar fi fost cazul.  Eram tracasată și sătulă. O voce mica îmi tot șoptea în creierul meu atrofiat de oboseală că am fost proastă că mi-am dat demisia, că o să iasă totul prost, că o să ajung pe drumuri. Dar am mers mai departe. Înapoi chiar nu puteam să merg, închisesem toate ușile și toate portițele posibile.

A venit și ziua concursului. Nu am dormit toată noaptea de emoții, abia mă țineam pe picioare când mm ajuns la muzeu cu noaptea în cap. Am așteptat puțin pe un hol întunecat și care miroasea a vechi și a ceva chimic, apoi m-au băgat în sală și…șoc și groază. Am crezut că o să vomit și o să mă prăbușesc simultan. Mai erau și alte persoane la concurs, printre care un domn care lucra în muzeu. Mi-a venit să plâng mai întâi, să mă bag sub masa aceea imensă și să plâng mult, să îmi smulg părul din cap și să plâng până nu mai am lacrimi, apoi să îmi iau catrafusele și să plec val vârtej, trântind toate ușile din drumul meu. Eram acum sigură că fusesem fraierită. Cât am putut să fiu de proastă! . Cum am putut eu să cred că Directorul, un om cu care mă știam vag, îmi va da un loc de muncă la stat gratis, când se știe că posturile costă bani. Doar încercasem să fiu profesoară cu ani în urmă, paștele mă-sii! Evident că el nu ar fi cerut nimic concret, ar fi însemnat să se autoincrimineze dacă ar fi cerut șpagă!! Eu ar fi trebuit să mă gândesc să ofer ceva, o sumă de bani, un cadou consistent. “Proastoooo!” am țipat eu la mine în gândul meu, în timp ce făceam eforturi supraomenești să îmi țin lacrimile în gât."


Vă mulțumesc că ați citit. Pe măsură ce scriu voi mai publica fragmente, parte a unei campanii de ațâțare :)

Dacă vreți să îmi fiți de ajutor, să știți că orice distribuire pe paginile de social media contează, la fel și comentariile voastre, chiar și negative :) 

Cartea va fi publicată gratuit, în format ebook, pe Amazon, dar dacă situația materială vă permite, puteți contribui financiar la acest proiect, făcând o donație

Mulțumesc.


Thursday, April 12, 2018

Nimic coerent: filosofie, bilanțuri și speranțe

Mă uit filosofic cum aproape se termină și aprilie și aproape mai e gata un an. Și ca să continui cu filosofia, vă mărturisesc că timpul trece repede când toate merg bine. Mă aflu în acel stadiu al vieții mele când toate sunt așezate și pe pilot automat. Nu am absolut nicio grijă și sunt atât de fericită și liniștită că mi-e și necaz că mai am căderi depresive din când în când. 

Și asta e o altă revelație, depresia d-aia nu mai poate că, în ciuda ei, ți-ai aranjat cât de cât viața, ea tot trage de tine ca un copil temperamental. Și tu trebuie să o tratezi exact așa, ca pe un copil temperamental: o iei în brațe, îi arăți că o vezi, o simți, o accepți așa cum e, te așezi cu ea într-un pat comfortabil, plângeți împreună un pic, apoi încerci să îi distragi atenția cu un somn bun, o mâncare sănătoasă, o oră de sport, o carte interesantă. Dacă nu reușești, suni la numărul de urgență și ceri ajutor specializat. Asta in Anglia. În România, dumnezeu cu mila.

Dar să las filosofia și să trec la contabilitate, să fac un bilanț, să vedeți că ea, viața e rea chiar și când e bună. Sau invers.

În ianuarie am avut o grămadă de probleme de familie și o grămadă de oameni în casă, nu mai știam cum să mă mai împart. Am muncit doar 40 de ore toată luna, că nu am mai avut timp și de asta. 

În februarie am muncit extraordinar de mult, că am fost prinsă în două procese, dintre care unul părea că nu se mai termină, deci am scos pârleala pentru lipsa de activitate profesională dătătoare de venit financiar din ianuarie. Problemele din familie au început să se rezolve încet dar sigur și viața părea să intre iar pe făgașul normal. 

În martie s-a mutat surplusul din casă, adică sora mea și bebelușa ei, cantitatea de muncă a fost rezonabilă, toate problemele rezolvate, dar s-a îmbolnăvit menajera. A trebuit să mă ocup de casă, ceea ce m-a terminat psihic și m-a transformat într-o vrăjitoare agresivă, atentă la fiecare firimitură făcută de ai mei, la fiecare farfurie murdară și rufă nepusă în coș. Cumva, am realizat că liniștea și pacea din familia noastră nu este dată de personalitatea mea fermecătoare, cum credeam eu, ci de o persoană care să ne facă menajul zilnic, că noi nu suntem în stare fără să ne încăierăm. Deci m-am apucat iar de căutat menajeră, ca să îi salvez prietenului meu relația cu mine. 

Abia acum, în aprilie, lucrurile au redevenit plictisitoare, în sfârșit. Toată lumea e sănătoasă și voioasă, sora e la casa ei, am și menajeră nouă, s-a lungit și ziua, numai că nu a venit primăvara încă. Asta e singura mea problemă momentan, și, din păcate, nu o pot rezolva decât printr-o vacanță într-o zonă mai caldă. Adică oriunde în Europa, din câte am înțeles de la buletinul meteo, mai puțin insula asta nenorocită. Ideea e că nu am chef să plec niciunde. Am nevoie de soare urgent dar îl vreau la mine în grădină și cu asta basta.  

În mai o să mai am o cumpănă, că vine soacra de la Rio de Janeiro în vizită. Soacra mea vorbește mult și vrea să știe tot și nu o descurajează nici măcar faptul că eu nu vorbesc portugheză. Mă cere la telefon mereu și are conversații întregi cu mine, deși eu nu particip. Inițial am zis că plec în vacanță o săptămănă dintre cele trei în care ea o să fie aici, dar, v-am zis deja, nu am chef de călătorit, și în plus  o să am de învățat pentru un examen, așa că probabil o să îmi petrec timpul la biblioteca locală. Și la soră-mea, dacă se îngroașă gluma și se întețește conversația în portugheză. 

În iunie o să am examenul pe la jumătatea lunii, deci practic toată luna va fi compromisă de stres. Abia în iulie o să ma relaxez și eu din nou, asta dacă nu se mai întâmplă chestii. 

Sper că până atunci să iasă și soarele, că mi-e dor de Londra, de bere rece la Southbank, de apusuri de soare la Hampstead Heath, de seri în grădina muzeului V&A, de o plimbare în parcul Richmond, de amiezi de vară în Hyde Park, de liniștea de la mine din grădină, de cireșe și de piersici mâncate cu kilele. Și cam atât, că aici vara ține două săptămâni, cu indulgență, nu e timp de făcut prea multe. 


Friday, March 9, 2018

8 Martie versus 14 Februarie

I-am zis omului meu ieri de dimineață, vezi, bă dragă, că azi e ziua femeilor. El mi-a zis că e ziua mea în fiecare zi. Pragmatică cum sunt, am întrebat unde mi-e cadoul. A zis că aici, și m-a luat în brațe și m-a pupat în bot. Și cu asta basta, ziua de 8 Martie. 

A, ba nu, stai, că seara a adus niște plase pe care mi le-a lăsat în bucătărie, unde eu făceam supă de linte, că e menajera în concediu medical și a trebuit să-i preiau eu atribuțiile, dar despre asta mă vaiet altădată. Eu îi zisesem să cumpere sare așa că am găsit în plase saci de gunoi de 70 de litre care nu știu la ce ne folosesc, brioșe, fel și fel de fructe uscate, nuci, un borcănel mic de sare de mare care nici măcar nu e prea sărată dar cică alta n-a avut, dar eu eu cred că n-a văzut el și asta e altă poveste, și o ciocolată Cadbury cu lapte care e preferata mea și a copilului cel mic. Mă duc să îi arăt copilului ce avem la desert, la care al meu sare în sus, dar aia e pentru tine! Adică pentru mine. Eu zic că nu-i bai, că împart cu copilul, el, că nu și nu că e de ziua internațională a femeilor. Ce romantic. Cât despre ciocolată, dacă vă intersează soarta ei, e tot în dulap, că am mâncat cu toții brioșe la desert. O s-o împart cu copilul în weekend, și nu de generoasă ce sunt ci de grasă ce sunt. Ultimul lucru de care are nevoie țesutul meu adipos este o ciocolată ÎNTREAGĂ.

Și așa a fost cu 8 Martie în familia mea româno-braziliano-australiano-portugheză din Londra. Acum hai să vă povestesc și de 14 Februarie dacă tot mă apucai.

Toată săptămâna aceea am avut un proces înafara Londrei, deci am făcut o navetă serioasă și zilnică. În fiecare zi m-am trezit la șase, ca să ajung la tribunal la nouă și ceva, apoi începea munca asiduă, cu doar un sfert de oră pauză la prânz. Am trăit cu cafea și bagels de la Starbucks toată săptămâna, a fost oribil. 

Ziua lui Valentin a căzut miercurea, a treia zi de proces. Eram deja ruptă, cearcănele îmi ajungeau în gură și bruma de energie pe care o mai aveam o foloseam ca să îmi fac treaba de interpret. În rest eram pe avarii și eu când sunt pe avarii privesc în gol de câte ori am ocazia, măcar să mă conserv dacă să mă încarc nu pot.

În ziua aia a mai fost și un frig cumplit, cu tot cu ploaie rece, ca să fie treaba treabă. Am terminat ziua de muncă târziu, era întuneric deja și străzile erau pustii.  În drum spre gară mă gândeam că tot ce vreau e o mâncare caldă în stomac, dar repede, că mor de frig și de oboseală și vreau acasă mai repede, să mă culc că trebuie să mă trezesc să vin înapoi la tribunal. Și atunci am văzut un McDonalds. 

Nu mai intrasem într-un McDonalds din 2011, când eram în Toronto și cafeaua de la McDonalds mi se părea spectaculoasă. Am zis fie ce-o fi, am intrat și m-am mirat toata. Înaltă tehnologie, meniurile erau pe ecrane ca în Star Trek, mă întrebam dacă trebuie să comand pe vreun gadget și dacă o să rămân cumva nemâncată din această pricină, având în vedere că eu nici cu Iphone-ul nu prea știu ce să fac, înafară să răspund la apeluri și să scriu mesaje pe diverse aplicații. Când mă uitam eu așa mirată, de parcă eram la fabrica lui Elon Musk și nu la McDonalds, brusc apare un om, din senin, zici că își dăduse engaged ca în Star Trek. I-am zis eu ce vreau, un burger ordinar și niște cartofi la fel, dar calzi, am mâncat cu un apetit de haită de lupi hămesiți și am plecat către casă, mai liniștită, mai plină și ușor mai dezghețată fizic, că mintal e mai greu cu dezghețarea, mai ales la vârste mai înaintate.

Ajunsă acasă, m-am culcat la ora 21:30. Al meu a venit în pat mai târziu și nu a făcut zgomot, să nu mă trezească, cel mai frumos cadou pe care putea să mi-l facă și fix ceea ce aveam nevoie.

E prea târziu să vă urez ceva pentru cele două sărbători de care v-am povestit dar vă doresc să fiți cu toții iubiți în fiecare zi și la rândul vostru să iubiți în fiecare zi, că restul vine de la sine. Pe cuvântul meu J




Tuesday, March 6, 2018

Jurnal de weekend la Londra

                                          

Sâmbătă

M-am trezit ca proasta, la 6. Mă trezesc de trei săptămăni la 6, că am lucrat în fiecare zi, la mama dracu, și am făcut navete de mi-au ieșit pe gât și pe urechi, și azi, când puteam să dorm până la extrem, m-am trezit iar la 6, ca proasta, precum v-am spus.

A făcut soră-mea cafea, m-am hlizit cu nepoata, pe la 8 m-am culcat la loc, ambițioasă cum sunt, că eu când vreau să fac ceva, fac, domne. Și am mai dormit un pic, dar tot dădea nepoata ture pe hol, chițăind în stilul ei caracteristic de bebeluș delicios dar care atunci îmi irita oribil ce mai rămăsese din creierul meu amărât, suprasolicitat de muncă și de anxietate și atrofiat de depresie. E clar că îmi trebuie un creier nou, aștept cu interes o tehnologie revoluționară de transplat de creier, că nu mai pot cu al meu.

Habar nu am am ce am mai făcut sâmbătă. I-am pus pe copii să își facă de mâmcare, ca o mamă vitregă ce sunt, eu mi-am comandat paste, pe care le-am mâncat în pat, mi-am făcut vreo două măști, am citit, am băgat rufe la spălat, adică, pe scurt, am îmbinat cu brio statutul meu de mamă vitregă, complet iresponsabilă dar cu intenții bune, cu apucăturile de divă depresivă. Extenuată, la 21:30 am adormit dusă.

Duminică

M-a trezit boyfriend la 8, cu cafeaua. Am lenevit până pe la 10, hlizându-ne ba între noi, ba cu nepoata și la 10 mi-am făcut bagajul și am plecat la hot yoga. La yoga le-am drăcuit în gândul meu pe toate muierile alea care își pun picioarele după cap mai ușor decât mă aplec eu să îmi leg șireturile, am greșit toate posturile, bineînțeles, am folosit elemente ajutătoare aproape tot timpul și m-am întrebat cum naiba pot să fac sex că din câte mi se pare mie de la yoga,  picioarele mele nu par să se deschidă mai mult de cinci grade, cu indulgență. Dar să nu intrăm în detallii.

După yoga am băut un ceai apoi am intrat la duș. La dușul comun, și da, m-am uitat la femei, recunosc. Dar asta pentru că nu erau bărbați. Altfel m-aș fi uitat și la bărbați, și la femei. După care, o doamnă a început să își spele hainele în chiuvetele din baie. În chiloți, cu țâțele goale și bălăngănindu-se stânga dreapta, bătea la rufele alea ca mamaie când spăla rufe la covată cu săpun de casă. Am vrut să-mi spăl un măr dar când am văzut rufe la înmuiat într-o chiuvetă și la cealaltă chiuvetă doamna frecând de zor, cu toată ființa ei și cu țâțele în vânt, am mâncat mărul nespălat.

Am plecat să caut pub-ul unde trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă, să mâncăm niște Sunday Roast, să comentăm The Nix și să consumăm alcool. Aveam ceva timp la dispoziție, așa că am oprit la un supermarket de unde am cumpărat grapefruit feliat pe care l-am mâncat pe o bancă, cu ochii în kindle. 

Apoi am mers la pub. Masa nu era disponibilă încă, prietena era în întârziere, așa că mi-am pus salteaua de yoga și geanta cu hainele și prosoapele ude lângă bar, eu m-am cocoțat cu greu pe un scaun, am făcut abstracție de lumea îmbrăcată frumos și, în blugii mei largi și în cizmele Ugg, am comandat un Bellini și am continuat să citesc. Până a fost gata masa și a venit prietena, am terminat și cartea și cocktailul și eram gata beată, de nemâncată ce eram.

După care ne-am stuffed our faces, adică, în traducere liberă, ne-am umflat fețele, adică am mâncat, am băut eu bere și ea vin, am vorbit cât am putut, că ne-a venit somn după atâta carne și alcool. Pe la ora patru m-am dus naibilui acasă, unde am tras un pui de somn de la 5 la 7, după care nu am mai mâncat cină că până luni la prânz nu mi s-a mai făcut foame, după friptura aia de porc.

Nu știu ce am mai făcut duminică seara. Nu am văzut niciun film cu boyfriend că el de două zile se uită la documentare cu Hitler, de care eu nu am chef, că eu aveam în cap ceva gen Pretty Woman, ușor și drăguț, în încercarea mea de a păstra liniștea din bula mea personală, tulburată oricum de Trump și de Dragnea. Deocamdată prezentul e destul de consistent și îngrijorător, trecutul a trecut, e important, dar prefer să las istoricii și pe boyfriend să dezbată, eu mă uit în continuare la prostii distrugătoare de materie cenușie, că sunt prea bătrînă să mai pretind că-s vreo sofisticată. După care m-am culcat.

Monday, February 5, 2018

Familia mea netradițională

În ianuarie a fost ca la nebuni la noi acasă, adică mai ca la nebuni ca de obicei. Avem doi băieți adolescenți, de 14 și 16 ani, care au decis să se mute la noi permanent. Sora-mea, care are o bebelusă delicioasă de un an, s-a mutat și ea la noi, din fericire doar temporar. Adică, să nu înțelegeți greșit, ea este simpatică, și fie-sa și mai  rău, dar uneori simt că dacă îmi mai zice cineva numele, fug în lume, unde oi vedea cu ochii,  despletită și desculță, ca o zeitate greacă exilată din Olimp.

Deci, cum încercam să vă spun mai sus, înainte să revin la mine, avem la casa omului doi adolescenți, un bebeluș, două oltence și un brazilian. Și vecinii și-au luat un câine care latră ca turbatul de câte ori cânt în duș. Și o mai avem și pe fosta soție a iubitului meu, și pe fostul soț al surorii mele, și pe mama iubitului meu care sună zilnic de la Rio de Janeiro: Oi, meu filho, sau ceva de genul. Plus ai mei de la Craiova, care mai sună și ei cu perfectul simplu în gură, dar ei deja nu mai contează în toată aglomerația asta.

Dacă soacra este prezentă doar telefonic, fosta soție este mai mult decât prezentă, având niște copii făcuți cu iubitul meu. Iar eu, mai mult decât perfectă cum sunt, mă înțeleg foarte bine cu ea. Vorbim la telefon, ne vedem la evenimente de familie, vine pe la noi, ce mai, zău că suntem numai buni de reality show.

Acum câteva săptămâni eram eu la muncă bine mersi, de fapt terminasem și încercam să cumpăr un cadou pentru o prietenă dar îmi tot cumpăram mie chestii de care nu aveam nevoie și pe care până la urmă i le-am dat surorii, când mă sună al meu, că trebuie să mă duc repede să iau copilul cel mare de la școală și să îl duc la urgență. Mama lui nu era de găsit și al meu, adică tatăl copilului cum ar veni, era la Bristol cu serviciul. Amu, așa e când ești mamă vitregă, lași cumpărăturile baltă și pleci urgent la școală, cât de urgent se poate în Londra, cel puțin. Că eram în sud-vest și trebuia să ajung în nord-est. Cam o oră și un pic și aproximativ patruzeci de lire de mers cu Uber-ul.

Am ajuns până la urmă, am luat copilul, am oprit la o librărie să îi cumpăr ceva de citit, că la urgență nu e nicio grabă dacă nu mori atunci și acolo și am purces spre spital, la o aruncătură de băț, vreo douăzecu de minute cu Uber-ul. Londra, vere, întinsă ca o plăcintă.

La spital ne instalăm incomod în sala de așteptare, copilul cu Nietzsche, cartea aleasă la librărie, eu cu ceva British crime, fiecare după posibilitățile intelectuale, mă rugam numai să nu  îmi ceară părerea la vreun paragraf sau ceva, doamne fere, că eu aproape terminasem cartea mea de British crime si nu aveam încă nicio părere despre cine ar putea fi criminalul. Darămite să am păreri despre Nietzsche, să fim serioși, că eu am făcut clasele I-VIII în Craiovița Nouă și facultatea la Universitatea din Craiova.

Nu mi-a cerut nicio părere dar mi-a citit niște pasaje interesante, zicea el, eu nu știu ce să zic altceva decât că erau niște pasaje foarte lungi. Până la urmă a venit și mama lui dar nici ea nu a fost mai isteață ca mine, deși ea a făcut școala în Australia, de unde deduc că probabil nu sistemul educațional românesc este de vină, ci înzestrarea mea, cumva, poate, cine știe, naiba știe, să nu zic dracu, doamne iarta-mă.

Ambele am fost salvate de filosofia germană de către doctor, care ne-a chemat înăuntru. Intrăm noi, mamițele, cu Goe al nostru cel suferind, și încep prezentările:

Doctorul către copil: Am pronunțat corect numele? Da? Din ce țară ești?
Copilul: Sunt portughez. Adică m-am născut în Portugalia.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Da? La fel ca și mama ta?
Mama: Nu, eu sunt din Australia.
Doctorul: Aha, foarte interesant. Si dumneavoastră cine sunteți? îmi zice mie.
Eu: Eu sunt partenera tatălui.

Pauză toată lumea.

Tot eu, ca prea era liniște: Și sunt din România. Și tatăl e din Brazilia.

Râsete.

Doctorul către copil: Mai ai frați sau surori?
Copilul: Da, un frate.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și al cui e fratele, adică cine e mama fratelui?
Copilul: Avem aceeși mamă.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și cu cine locuiți, tu și fratele tău, cu mama sau cu tata?
Copilul: Cu tata și cu Lavi.

În fine, evaluarea a decurs relativ liniștit, mai puțin atunci când nici copilul și nici mama nu și-au amintit câți avea copilul când a ajuns la urgență pentru că a căzut din pat. A trebuit să intervin și să dau răspunsul corect, adică trei ani avea copilul când a căzut din pat, în cap. Nu, nu am fost de față, că asta a fost acum 13 ani, când eu aveam 24 de ani, petreceam cu simț de răspundere și mult alcool și nu știam ce gagici să îmi mai fac. Dar mi s-a povestit incidentul de către familia extinsă și am reținut, că înafară de copii, sunt cea mai tânără membră a familiei extinse.

Una peste alta, copilul a fost bine, a rămas peste noapte internat, noroc că a venit taică-su de la Bristol și a avut cu cine să îl comenteze pe Nietzsche, ca probabil s-a simțt foarte singur, intelectual vorbind, cu maica-sa și mai ales cu mine.

Eu am încheiat seara la restaurantul spitalului, cu mama copilului, mâncând sandvișuri și discutând despre cât de greu este să ai copii.  Apoi ea s-a întors la căpătâiul copilului și eu m-am dus acasă, ca orice mamă vitregă, unde am baut o bere, am făcut o baie și m-am culcat, că așa e când nu ai copii, mai ai timp și de tine. Care-o face copii vreodată!

P.S. Bine v-am regăsit :)