Căutare

Sunday, December 16, 2012

Sunt singură și disponibilă pe perioadă determinată, că emigrez

Acesta nu este un anunt matrimonial. Dar puteți să trimiteți CV-uri, dacă e. Recomandările nu mă interesează, sunt irelevante pentru că nu ați trecut cu nimeni, niciunde, prin ce veți trece cu mine. Știu, par rea, dar de fapt sunt mai rea decât par. Și ați înțeles, postul este pe perioadă determinată, da? Că emigrez.

De fapt, cu totul altceva vroiam să vă povestesc. Eu dezbrac bărbații din priviri pe stradă. Nu pe toți, doar pe unii dintre ăia mișto. De exemplu, săptămâna trecută, l-am dezbrăcat din priviri pe un tip brunet și înalt. Mă rog, și un tip de 1.70 e înalt pe lângă mine. Ăsta să zicem că avea vreo 1.80, așa. Era bine făcut, mie îmi plac băieții care sunt bine făcuți, cu spatele lat, brațe puternice, băieții care au un aer de animal de prăsilă așa, adică băieții care mă fac să simt că trebuie să mă înmulțesc atunci, pe loc, no matter what. Cam așa era băiatul ăsta, dar să știți că nu l-am dezbrăcat de tot, că era frig afară și mi-a fost că răcește în imaginația mea, și că în loc să am fantezii sexuale, o să am fantezii în care îi dau ceai și îi fac frecție cu carmol, că eu mai sunt și miloasă de fel, pe lângă faptul că sunt ușor perversă. 

Dar să știți că atunci când sunt într-o relație nu mai sunt așa năstrușnică, adică nu prea mai dezbrac bărbați din priviri, chiar dacă al meu de acasă nu arată ca în fanteziile mele. Și nu prea arată, de obicei, că gagicii mi-i aleg pe alte criterii, că vorba aia, într-o relație stai mai mult îmbrăcat decât dezbrăcat. Ce mai, e clar! În adâncul ființei mele, eu sunt chiar cuminte doar că încă nu am găsit calea prin care să aduc cumințenia asta la suprafață și mai ales s-o fac să fie permanentă.

Dar oricum, acum nu e cazul să-mi bat capul cu cumințenia, având în vedere că sunt singură și disponibilă pe perioadă determinată, deci,  îmi permit să mai dau cu hainele jos de pe câte un bărbat chipeș, în locuri nepermise, ca de exemplu pe trecerea de pietoni, măcar în mintea mea.  E mișto în mintea mea, habar n-aveți,  nici cu gândul nu puteți să gândiți ce pot să am în minte, doamne iartă-mă. Apropo, am fost să mă spovedesc odată, săracul părinte, cred că a avut nevoie și el de o spovedanie după și poate și de o sesiune la psiholog. La mine faza nu e că păcătuiesc mai mult ca alții (bine, poate e) dar eu nu mă căiesc. Asta e beleaua cu spovedania. Popa spunea că a fost păcat ce am făcut, eu nu și nu, că a fost mișto și că o să mai fac. Doamne ajută.

Și ca să închei, să știți că treaba asta cu dezbrăcatul bărbaților din priviri reprezintă o certificare a heterosexualității mele. Am încercat să dezbrac și fete din priviri și chiar am reușit dar până la urmă le-am îmbrăcat la loc. Pierdere de timp, sincer. Am și eu ce au ele, pe bune. Dacă vreau sâni, am acces nelimitat la ai mei, proprietate personală,  nu îmi bat capul să mai fac rost de încă o pereche, când mie îmi lipsesc altele. Păi nu? 

Friday, December 7, 2012

Ana Lavinia is in a relationship with chocolate and it's complicated.


Eu am foarte puţine certitudini pe lumea asta. Ştiu că soarele răsare dimineaţa (ar trebui să spun că ştiu că răsare de la est, şi chiar ştiu asta doar că nu ştiu întotdeauna unde este estul, aşa că mai bine tac), ştiu că după zi vine noapte şi mai ştiu că nu pot să trăiesc fără ciocolată.

De exemplu, când se vor reglementa sejururile pe alte planete, eu nu voi călători în spaţiu decât dacă pe planeta de destinaţie au şi ciocolată. Dacă se va demonstra ştiinţific că Terra este singura planetă cu ciocolată, eu aici rămân, chiar şi în situaţie de asteroid, potop, cutremur sau alte cataclisme.  Să fie clar.

Mayaşii au fost o civilizaţie foarte dezvoltată, asta se ştie, deci evident că ei au făcut cele mai şmechere descoperiri din lume, printre care cele mai însemnate sunt apocalipsa şi ciocolata. 

Impresiile lor despre apocalipsă s-au pierdut odată cu apocalipsa lor personală, aia pe care au omis s-o prevadă şi care, ca orice apocalipsă care se respectă, le-a fost fatală. 

Dar mai avem impresiile lor despre ciocolată, pe care o considerau hrana zeilor. De fapt asta  şi înseamnă “cacao” în limba Maya, "hrana zeilor".  Pe vremurile alea, ciocolata era mâncată cu evlavie, aşa cum o mănânc şi eu azi, de altfel (cred că ma trag din mayaşi).  Doar că ei o consumau sub forma unei băuturi amare în care amestecau boabe de cacao, ardei iute, făină de mălai şi uneori ciupercuţe halucinogene. 

Cred că era foarte distractiv pe la templele mayaşe, m-aş duce zilnic la biserică dacă mi-ar da ciocolată şi ciupercuţe din alea. Dar nu, frate. La noi doar post şi rugăciune, o colivă din când în când dacă nimereşti vreun mort prin zonă. Şi nici aia cu nucă, dacă ai ghinion. Şi se mai miră biserica şi papa şi toţi popii că se înmulţesc ateii. Păi d-aia. Pun pariu că pe vremea mayaşilor era unul mai credincios ca altul. Ăia ştiau cum să promoveze credinţa, nu ca în ziua de azi. După ce că doar iau, bisericile din ziua de azi te mai şi ameninţă cu iadul de câte ori faci şi tu ceva interesant, ca de exemplu o ciulama de ciuperci.

Dar să lăsăm ciupercile şi să revenim la ciocolată. Statisticile arată că 10 oameni din 8 iubesc ciocolata. Da, aţi citit bine, nu vă mai holbaţi atâta. E şi normal. Ciocolata este cel mai bun lucru care s-a întamplat planetei noastre (dupa apă și oxigen) și este și foarte, foarte sănătoasă. Se pare că 29 de grame de ciocolată, conţin 10% din cantitatea de fier necesară într-o zi şi un pătrăţel de ciocolată îţi asigură suficientă energie să te deplasezi 150 de metri, suficient cât să găseşti alt pătrăţel de ciocolată zic eu…De exemplu, Napoleon avea mereu ciocolată la el, ca să-i asigure energia zilnică. El era un om activ, ba era prin războaie, ba i-o trăgea lui Josephine, poate chiar ambele în acelaşi timp, că doar era Napoleon, nu?

Cică ciocolata rezistă la raft un an de zile. O rezista. După ce ajunge de la raft la mine în coş mai rezistă maxim o oră, depinde cât de mare e coada la casă. Daca e coada prea mare, o mănânc pe loc, casierele de la supermarketul de la mine din cartier mă ştiu ca fata care dă la scanat ambalaje de ciocolată. Ştiţi oamenii ăia care desfac o cutie de bomboane şi ţin din ea o lună, că mănâncă şi ei, ca oamenii, o bomboană acum, una peste trei zile, şi mai dau şi la musafiri? Da? Şi eu îi ştiu şi habar n-am cum fac. Eu cum desfac ceva ce conţine ciocolată, am şi mâncat. La musafiri mai dau şi pâine cu gem, dacă e…

Acum să vorbim despre ciocolată şi sex, zic. Faza este in felul următor. Cercetătorii britanici au descoperit că pofta de ciocolată nu poate fi satisfăcută cu nimic altceva decât cu ciocolată, dar ciocolata suplineşte sexul fără probleme. Conform unui studiu, o ciocolată declanşează mai multă plăcere în creier, decât un sărut. Ca să măreşti plăcerea, studiul recomandă să laşi ciocolata să se topească în gură şi cică e orgie la tine în creier. Eu fac asta chiar acum, de exemplu. Dar nu vă pot spune ce se întîmplă la mine în creier în acest moment, dacă nu aveţi acordul părinţilor. În plus, ciocolata declanşează în organism reacţiile chimice care se declanşează şi când te îndrăgosteşti. Mă rog, eu nu simt nimic de genul ăsta, dar dacă zic cercetătorii britanici, nu comentez. Tot ei au mai zic că scamele din buric sunt albastre şi că mahmureala trece cu pâine şi miere. Aia cu mahmureala nu e adevărată, conform cercetărilor mele personale.


De asemenea, tot după studii amănunţite, s-a constatat că femeile apreciază mai mult ciocolata decât sexul, având în vedere că dacă ar fi să aleagă între ciocolată şi sex, 87% dintre bărbaţi ar alege sexul şi 52% dintre femei ar alege ciocolata. Eu sunt foarte multi-tasking de fel, şi le aleg pe ambele. Simultan sau consecutiv, sau şi simultan şi consecutiv, nu contează. Eu şi vreau, şi pot să le fac pe ambele, cred că mă trag din spiţa lui Napoleon. Scundă sunt, multi-tasking sunt, ciocolata îmi place, sexul şi mai mult, ce mai, nici nu mai e nevoie de test ADN, pe bune.

Acelaşi studiu spune că 30% dintre femei au fantezii cu ciocolată, în timp ce doar 18% dintre femei au fantezii sexuale. Cred că restul au fantezii care implică şi sex şi ciocolată, este o combinaţie foarte sexy şi recomandată de sexologi (ciocolata este afrodiziac) şi de medici pentru că nu implică riscuri, având în vedere că sunt foarte rare cazurile de alergii la ciocolată şi că ciocolată face bine la inimă şi la creier.

Acestea fiind zise, vă anunţ solemn că m-am înscris în Heidi Choco Club. Cercertătorii britanici au descoperit că din clubul Heidi porneşte drumul cel mai drept spre Zurich, şi dacă nici ei nu ştiu…Voi v-aţi înscris? Dacă nu, poftiţi şi voi. Este foarte simplu. Completaţi formularul şi selectaţi   “blog” în campul “De unde ați aflat despre Heidi Choco Club.” Şi de aici încolo, sunteţi mai aproape de Zurich decât aţi fost vreodată în viaţa voastră, conform cercetătorilor britanici, bineînţeles. 




Articol scris pentru Heidi

Wednesday, November 28, 2012

O confesiune sexy

Eu când am ajuns la Toronto am fost deosebit de fascinată de diversitatea culturală, mai ales de bărbații diverși cultural. Recunosc. Și cum am un master in comunicare interculturală, am zis că e cazul să îmi testez cunoștințele, să văd și eu ce am înțeles din doi ani de studii aprofundate!

La prima petrecere la care am fost, erau așa, vreo două sute de oameni din vreo treizeci de țări. Mă uitam la bărbații aia divers colorați, de parcă eram un copil în magazinul de boamboane, știam că am voie doar o bomboană și nu mă puteam hotărî de care. Și când am șezut eu la masă cu un indonezian, un venezuelean si un sri-lankez (cum naiba le zice la ăștia, că n-am găsit pe google?) și au decretat ei trei că eu sunt exotică, că de, româncele nu-s pe toate drumurile la Toronto, am hotărât că trebuie să exploatez această nouă trăsătură a mea, la care neam din neamul meu n-a visat. Adică, mă înțelegeți...din tata de la Plenița și mama de la Șimnic, am ieșit eu, exotica Lavinia. Nu râdeți, că așa e...au zis bărbații ăia cafenii din țările calde, adică experți în exotism, da? Nu vă băgați unde nu vă pricepeți, zic.

Am plecat acasă hotărâtă să mă organizez puțin. Mai precis, să-mi fac o listă de priorități. Adică de rase, ați înțeles voi. Am luat-o prin eliminare: ce n-am eu la Craiova? Am pe dracu la Craiova, numai olteni. Nu că ei n-ar fi buni dar parcă ziceau cercetătorii că dacă nu diversificăm ADN-ul, distrugem rasa. Cum nu îmi doresc să se stingă oltenii de pe fața pământului, mi-am pus capete de listă un asiatic și un sud american. Chiar mi se pare că o olteancă face o pereche bună cu un sud american. Avem sânge iute cu sânge caliente. Ce ar putea să meargă prost aici? Cu asiaticii nu știu cum iese combinația, am zis că văd eu. Rețineți, întreg demersul a fost planificat în pur scopuri antropologice și genetice.

Într-o zi cu caniculă (da, există și la Toronto, sunt vreo trei pe an și se declară stare de alertă de gradul 0 sau ceva de genul) mi-am găsit asiaticul. Măi, era frumos de pica, ptiu pe el, culmea, mai era și înalt și cică era și actor. Mi-a explicat că vine de la filmări, mi-a arătat și scenariul cu atâta aroganță, ziceai că avusese în fișa postului din ziua respectivă cel puțin o scenă de sex cu Angelina.

Din păcate, pentru el bineînțeles, nu m-am putut concentra prea tare la el în ziua aia. Era cald, mă înțelegeți. Și eram la un festival jamaican, unde erau, logic, mulți jamaicani. și aveam jamaicani la mai multe poziții de pe lista mea. Glumesc, normal. A, și aia cu căldura am băgat-o așa, să par meteo sensibilă, dar de fapt jamaicanii au fost motivul pentru care nu m-am putut concentra la asiatic. Ei erau mulți, el unul singur, știți și voi cum e.

La a doua întâlnire cu asiaticul avem următoarea conversație:
El: De unde ești?
Eu: Din România, ți-am mai spus!
El: Adică din ce oraș din România?
Eu: Ei, că dacă îți spun, tu știi!
El: Ia să vedem.
Eu: Du-te dragă, nu e faimos. E pe lângă București.
El: Cum se numește?
Eu: Of, doamne! Craiova se numește! Na! Ai auzit de el?
El: Vorbești serios? Fosta mea prietenă e din Craiova. Stătea pe lângă McDonald's. Nu știu care dintre ele, n-am fost.
Eu: Stai liniștit că n-avem decât unul.

Ce ziceți de asta? Eu mă credeam o pionieră într-ale amestecării genelor oltenești cu cele asiatice (e singura mea șansă ca să îmi iasă un copil bun la mate, m-am gândit eu mult) când colo, s-a mai găsit una înaintea mea. Nasol. Eu chiar aspiram la statuie. Un bust acolo, consideram că merit. Nu m-aș fi întins la ecvestră, chiar nu.

Mă rog, ca să nu vă mai țin în suspans, vă mărturisesc că da, m-am întâlnit ceva timp cu asiaticul dar nu, nu pot confirma sau infirma zvonurile cu privire la dimensiunile intime. Nu am ajuns până acolo, pentru că mă seca de energie cu actoria lui. Da, frate (vere am zice noi aici in Oltenia) ok, îți trăiești visul. Wow. Super. Sunt mișcată, chiar sunt. Mereu mi-a plăcut energia oamenilor care își trăiesc visul, vorbesc serios acum. Dar nu îmi arunca visul tău în ochi mereu: când mănânc, când beau bere, când te pup. Dă-l în mă-sa de vis, pe bune. Mai trăiește-l și în sinea ta, din când în când, că faci prea multă gălăgie.

Să vă dau numai un exemplu.Mă sună într-o zi:
-Ce faci?
-Bine. Îmi caut nişte cizme.
-Am venit din British Columbia, de la filmări. Am filmat cu Jason Priestly.
-Cine-i ala?
-Nu ştii cine e Jason???
-Dacă nu e Antonio Banderas, nu, nu ştiu.
-E Brandon! Din Beverly Hills!
-A, ok atunci...
-Ne vedem şi noi?
-Da, vino la magazinul ăsta, unde sunt eu. Plec în vreo zece minute. Ajungi până atunci?
-Da, sunt destul de aproape.

Peste zece minute am plecat, că eu chiar trebuia să-mi cumpăr nişte cizme, nu puteam să stau după fiţele de artist al mileniului ale asiaticului. Până să ajung la următorul magazin cu cizme am oprit puţin şi la un magazin de rochiţe. Sună asiaticul:

- Nu te găsesc.
- Păi depinde unde mă cauţi.
- Am ajuns la magazin.
- A, păi am plecat. Ai zis că ajungi în 10 minute. Acum o juma de oră. Doar nu era să stau după tine.
- Unde eşti?
- La magazinul de rochiţe.
- Nu te mişca de acolo!

Nu m-am mişcat că aveam multe rochiţe de probat. A ajuns arogantul, care m-a luat la trei păzeşte de urgenţă.

- Adică eu alerg după tine prin Toronto?
- Dragă, când vei mulţumi pentru Oscar, o să mă pot lăuda la lume că mă alergai prin Toronto şi nu mă lăsai să-mi cumpăr cizme!
- Acum ma iei la mişto? Puteam să fiu la o bere cu Jason acum. Dar am ales să-mi petrec ziua cu tine.
-Care Jason?
-Ţi-am mai spus! Brandon!
-A, păi zi aşa. Nu mi se pare aşa pierdere. Doar nu e Dylan!

Şi uite aşa, din fason în fason, asiaticul m-a pierdut. Îmi mai trimite mesaje din când în când că vine la Braşov, să mă întâlnesc cu el. Pe acolo nu mă fugărise.

Pe scurt si despre latino lover. Mi-am găsit un mexican. În vâltoarea amorului lui pentru mine, s-a apucat să înveţe despre România. A învăţat regiunile istorice (Ţonciu, mare vedetă naţională nu le ştie) şi s-a prins că eu sunt olteancă. A căutat despre olteni şi a concluzionat că oltenii sunt cam ca mexicanii, aşa. Deci nu au greşit băieţii ăia când m-au proclamat exotică, da? A zis şi mexicanul.

Încă o chestie, indiferent de naţie, eu le dau mămăligă. E un test. Nu le place mămăliga, sunt morţi pentru mine. Le-aş da şi sarmale, dar mi-e lene să fac. Mexicanul a învăţat să-şi facă singur mămăligă. O mănâncă cu brânză, cu smântână şi cu pâine. Nu mai comentaţi, e un fel exotic de a mânca mămăliga.






Monday, November 19, 2012

Despre cum fac eu din rahat bici

De fapt, habar nu am cum fac din rahat bici, pur și simplu fac și gata. Cu siguranță este o super putere de-a mea.

Dar să intrăm în amănunte, ca să înţelegeţi mai bine. Cum a început totul? Nu am absolut nici cea mai vagă idee, se pare că deși fac asta de foarte mult timp,  primele transformări alea rahatului în bici de către mine nu sunt consemnate și nu mi le mai amintesc nici măcar vag. S-au pierdut în negura istoriei mele personale. Dar pot spune cu precizie când am conștientizat că am această super putere și anume pe 4 noiembrie 2012. 

De fapt, totul a început pe 1 noiembrie 2012 când am demarat pe blogul în engleză un proiect deosebit de ambiţios, şi anume să ţin un jurnal. Nu orice fel de jurnal, ci un jurnal zilnic! Proiect herculian, ce mai! Nu, nu exagerez, cine mă cunoaşte, ştie că eu când fac ceva zilnic şi forţată, mor întâi încet și apoi din ce în ce mai repede, până când îmi vine ideea genială să abandonez chestiunea care mă omoară. Când m-am apucat de jurnal, am ştiut clar în ce mă bag, că doar nu-s tâmpită. Dar am zis că o să văd eu pe parcurs. Că tâmpită nu sunt, dar inconștientă, da. Și inconsecventă. 

Pe langă factorul plictiseală care va omorî acest proiect din fragedă pruncie, mai e și chestia că nici nu am ce scrie, adică, de unsprezece luni încoace, mie nu mi se întâmplă nimic. Am un serviciu plictisitor, ies rar şi locuiesc în Craiova. Ce naiba să scriu într-un jurnal zilnic? Deci proiect de mare anvergură, după cum vă spuneam mai devreme.

Am scris trei zile cu mare spor, despre nimic. Mă miram și eu ce talent am la bătut câmpii. Dar în prima duminică de după începerea jurnalului, adică pe 4 noiembrie 2012, când am povestit eu cum am stat în pat toată ziua în vreo 700 de cuvinte mi-am dat seama că da, frate, eu chiar fac din rahat bici. Nu e nici un talent la bătut câmpii, este pur și simplu super puterea de a face din rahat bici, înțelegeți?

Și cu gândul ăsta în minte, am luat-o eu la vale pe firul de păianjen al memoriei (ce mi-a mai plăcut cartea asta, mamă-mamă). Astfel, am privit retrospectiv și mi-am dat seama că într-adevăr, la mine orice flecuşteţ se metamorfozează în flecuștoi și nu orice fel de flecuștoi, ci unul de dimensiuni apocaliptice, cu aromă de asteroid fatal și sfârșit de lume.

Și vă dau și exemple, să nu ziceți că exagerez.  Să o luăm cu istoria recentă. După o despărţire, acum ceva timp, în loc să plâng și eu oleacă şi apoi să-mi desfăşor existenţa în continuare, că doar nu eram prima tipă abandonată (oricum l-am lăsat eu, dar mă rog) eu am plecat în lume să mă regăsesc. Puteam să plec o săptămână la Herculane, ca orice om,  dar pentru că eu fac din rahat bici, și despărțirea mea este mai interesantă decât orice altă despărțire din univers, am plecat cinci luni la Toronto. Acolo m-am regăsit eu bine mersi doar că în loc să mă întorc acasă, la ale mele, am mai stat juma de an, să îmi testez limitele și nu știu ce naiba am zis că mai fac eu pe acolo, chestiuni de substanță, de dezvoltare personală, să dai pe spate de cât de profundă pot să fiu și alta nu. De fapt, eu m-am tot regăsit pe la niște petreceri și am tot interacționat intercultural, în special cu băieți, dacă înțelegeți ce vreau să zic...Ideea e că toată aventura cu regăsirea/distracția/comunicarea interculturală a durat până la urmă un an de zile în total. Într-un final a trebuit să mă întorc totuși acasă, că vorba aia, pleci în lume,te regăsești dar te mai și întorci acasă până la urmă, nu? 

Dar cum doamne iartă-mă, să vin de la Toronto direct la Craiova, dacă mi se întampla vreun şoc cultural?  După o călătorie foarte complicată, de inițiere/regăsire nu te arunci din Toronto în Craiova, ca vaca în lucernă, o iei și tu încet, pe la Londra. Ceea ce am și făcut. Am oprit o săptămână la Londra, să mă obişnuiesc cu aerul de Europa, cu fusul orar, cu pirandele etc. Câini n-aveau ăia pe acolo, să mă obișnuiesc și cu ei. 

Acum, în paranteză fie spus, mi-e şi frică să-mi mai fac gagic, că cine ştie ce mă mai apucă după o eventuală despărţire. Poate îmi vine naiba să mă regăsesc în spaţiul cosmic. Mi-e și frică cu mine, sincer...

Și cum spuneam, m-am întors eu până la urmă din Canada regăsită and stuff, doar că nu mi-a mai plăcut aici. Ce mai, domne, un an la Toronto şi gata, am devenit canadiancă. Zici că mi-am băgat spiritul canadian în venă. Zilnic. Drept pentru care am făcut o depresie cu garnitură de insomnie care m-a ţinut până prin octombrie, aşa. În loc să tratez depresia cu alcool şi aventuri de-o noapte, ca orice femeie normală, eu am simţit că trebuie să mai călătoresc puţin. Puţin, vorba vine, că în decembrie voi fi la a patra călătorie în străinătate pe anul acesta, an de criză de altfel. Şi mai sunt şi bugetară. Nu mă întrebați cum a fost posibil, financiar vorbind, că nu am un răspuns viabil, în sensul că habar n-am. Pur și simplu am făcut din rahat bici. Din nou.

Numai că aceste călătorii nu mi-au vindecat depresia (nici nu aveau cum), aşa că m-am apucat să scriu o carte, în care să-mi vărs amarul și dilemele și angoasele și revelațiile. Care carte, probabil nu va ajunge New York Times Best seller (eu o scriu în engleză totuşi, pentru orice eventualitate) dar măcar îmi transform depresia  în proză. Nu pentru că depresia mea ar fi mai specială ca altora (nici măcar nu a fost aşa gravă) ci pentru că aşa sunt eu, fac din rahat bici, după cum vă spuneam. 

Ei, acum mă credeți că asta e super puterea mea? Cred că mi-o trec și în CV, pe bune...

Friday, November 2, 2012

Foarte mare rugăminte

Dragii mei cititori,

Lucrez la un studiu despre relatiile interculturale (relatii de prietenie si de dragoste). Am nevoie de ajutorul vostru! Dacă sunteţi emigranţi/expaţi/studenţi străini etc. şi aveţi 15 minute libere, vă rog frumos să raspundeţi  şi voi la întrebările din acest sondaj. Dacă voi nu aveţi timp, poate au prietenii voştri. V-aş fi foarte recunoscătoare dacă aţi da link-ul mai departe. Apreciez orice fel de feedback. Mă puteţi contacta la lavinika@gmail.com.

Vă mulţumesc din suflet!

Thursday, November 1, 2012

Hai pa, octombrie 2012 şi fuck you very much!

Pentru toată lumea, s-a terminat luna octombrie. Pentru mine, s-a terminat cea mai naşpa lună, din cel mai naşpa an din viaţa mea, până în prezent. 

Anul ăsta mi-a mers prost, în mare. Nu intru în detalii acum, poate cu altă ocazie. Dar luna octombrie a fost cireaşa de pe tort. La un moment dat, părea chiar bomboana de pe colivă, pe bune, dădea toate semnele că-mi va fi fatală. 

Am povestit deja cât a durat să îmi ridic diploma de master de la facultate. Apropo de asta, eram într-o zi la secretariatul Facultăţii de Litere, cu treburi de serviciu şi îmi zice secretara şefă, toată numai zâmbet:
- Dar cum te cheamă pe tine?
- Lavinia Cutărescu.
- Ai fost studentă la noi, nu? Că îmi eşti foaaaarteee cunoscută!
- Da, am fost studentă la Litere, dar cred că mai degrabă vă sunt cunoscută pentru că m-am tot plimbat pe aici vreo lună şi ceva, ca să îmi ridic o diplomă.
- Vaaaaaiiii, dar de ce a durat atâtata????

Vaaaaaaaaiii, dar eu de unde să ştiu, doamne iartă-mă, de ce a durat atâta????  Poate a durat atât de mult, că îmi tot spuneaţi tu sau colegele tale să vin mâine??? Nu ştiu, zic şi eu...Evident că nu am intrat în detalii. Am zâmbit, dând din umeri neştiutoare şi m-am gândit că poate s-ar fi mişcat mai cu talent acele secretare, dacă aş fi spus unde lucrez. Recunosc că mi-a trecut prin cap, dar mi-a fost aiurea să încerc să deschid porţile birocraţiei cu numele instituţiei la care sunt angajată pe un post total lipsit de importanţă. În fine, fuse şi se duse...

Tot în această lună neagră a vieţii mele, am terminat un credit, o chestie minunată, de altfel, în viaţa unui om în general şi a unui român bugetar, în special, dar pe care nici n-am apucat s-o savurez, din pricina altor probleme. Deci, am mers la bancă să îmi închei socotelile cu oamenii ăia. Fac eu vreo douăzeci de minute, aşa, până la bancă, spun eu ce vreau şi mă ia un domn în primire:
- Completaţi formularele astea, zice el şi îmi dă două hârtii.

Eu, cuminte, completez cu litere mari de tipar, urâte şi strâmbe (nu prea mai ştiu să scriu, de când cu calculatoarele astea, am probleme mari!) şi îi dau foile. Se uită peste ele şi îmi zice:

- E ok, veniţi mâine, să închidem contul.
- Păi nu se poate închide azi, dacă tot sunt aici?
- Nu. Azi aţi completat cererea de închidere a contului, mâine se închide contul. Aşa este procedura.

Aha. Deci contul ăsta se închide cu fast, cu audienţă, nu aşa, oricum, din taste, cum s-a şi deschis. Asta este, zic pa şi plec.

A doua zi fac pe dracu în patru şi mă plimb iar douăzeci de minute până la banca cu pricina. Intru, întreb de domnul de ieri, cică e prin bancă. Şed eu cuminte pe un scaun, trec cinci minute, trec zece, ce naiba face domnul ăsta prin bancă de nu mai vine? Întreb dacă nu mă poate ajuta altcineva. Ba daaaaa, zice alt domn. Păi şi acuma spui????? mă zrobşesc eu la el în gândul meu.

Recapitulez cu el ce doresc, ce am făcut până acum, el apasă taste, se uită contemplativ la monitor şi zice:
- E închis contul.

Uite mă, ca s-a închis şi în absenţa mea! Ce tare! Ok, dar de ce m-au mai chemat? vorbesc eu cu mine, în gândul meu.

- Trebuie să vă mai dăm o hârtie care zice că nu aveţi datorii la banca noastră. 
- Aha, păi dați-mi-o, atunci...

Atunci apare şi domnul de ieri. Care zice:

- Nu putem să vă dăm hârtia azi, că nu este directorul să semneze. Puteţi să treceţi mâine?
- Nu. Nu pot trece mâine, zic eu, deja dând pe dinafară de draci. Mi-aţi spus să trec azi, am trecut, acum vă rog să-mi daţi ce trebuie să-mi daţi, ca să nu vă mai reţin. Sau îmi puteţi trimite prin poştă.
- Nu este obligaţia noastră să vă trimitem prin poştă. Cineva din familia dumneavoastră nu poate trece mâine?

Dar chiar aşa. N-ar putea să vină soră-mea de la Londra să ridice hârtia? Sau bunică-mea de la cimitir? Sau bunică-mea ailaltă, de la ălălalt cimitir? Şi mai am şi cinci bunici, aferenţi celor două bunice, că una a îngropat doi bărbaţi şi una trei bărbaţi. Deci, şi ei sunt tot la nişte cimitire. Să îi chem? Că tot vine Halloween-ul, zic.

- Nu, toată familia mea este ocupată mâine. Dar eu sunt aici azi, chemată de dumneavoastră şi nu plec fară acel document. Bănuiesc că există cineva cu drept de semnătură, pentru aceste momente în care lipseşte directorul.

Da. Exista. Dar în alt birou şi cred că le era lene să se mişte. Şi cred că le era lene să facă şi hârtia aia. Că a durat ceva. Vreo juma de oră. Atât am aşteptat. Deși cred că m-au lăsat să aştept intenţionat, că am îndrăznit să ţin piept nesimţirii şi lipsei de respect pe care o au faţă de timpul clienţilor lor. 

Am făcut un efort de memorie şi mi-am amintit cum am luat acel credit,  acum şase ani. M-am dus la ei la bancă să văd ce produse au şi a doua zi au venit la mine la serviciu, cu cererea de credit. M-au ajutat s-o completez, au plecat înapoi la bancă şi peste două ore m-au sunat să mă anunţe că pot să merg să ridic banii. Deci, a durat mai puţin să îmi aprobe şi să îmi dea un credit, decât să închid contul, după ce achitasem ultima rată. 

Cam atât cu banca. Alte chestii care mi s-au întâmplat în luna octombrie: într-o dimineață m-am trezit cu dureri de coloană atroce şi complet imobilizată, când mi-a trecut durerea de coloană am căzut ca bleaga şi am făcut entorsă (mi-am petrecut juma de zi pe la urgenţă, alături de un puşcăriaş încătuşat, bătut bine, (probabil de colegii de celulă) şi păzit de mascaţi, dar m-au plimbat cu căruciorul cu rotile, which was cool şi doctorul arăta bine, which was hot, (oricum cred că l-am pierdut când i-am spus că am căzut...cum ai căzut? în timp ce mergeam...purtai tocuri??? aaa nu, nu purtam tocuri), apoi, câteva zile mai târziu, o colegă a dat să intre într-un birou când eu tocmai ieşeam, şi eu ţineam o cană cu apă fierbinte în mână, ea a dat cu uşa în cană şi apa s-a vărsat pe mâna mea, evident; câteva zile mai târziu am răcit şi m-a durut gâtul răăăuuuu, mi-a mai întârziat și menstruaţia (şi soră-mii la Londra, la fel, că noi avem ovarele aliniate cosmic or something), bineînțeles că m-a apucat şi o durere de măsea (măsea care nici măcar nu e cariată, dar whatever...), în altă zi un coleg a intrat în birou când eu ieşeam şi deci mi-am luat şi o uşă în cap, că la cap nu mă lovisem tot anul...

Şi ieri, când am fost să îmi fac radiografie la coloană, am avut următorul dialog suprarealist cu medicul/asistentul radiolog (dacă ştie cineva cum pot să deosebesc între ei medicii, asistenţii şi brancardierii, vă rog să mă luminaţi şi pe mine, că mi-ar fi de mare folos când plec la agăţat prin spitale):

- Nu pot să vă fac radiografie completă, zice medicul/asistentul.
- De ce? Văd că pe trimitere scrie RX COLOANA VERTEBRALA COMPLETA? întreb eu.
- Trebuie să scrie RX COLOANA VERTEBRALA COMPLETA plus cervicală, ca să fie completă.

Deci, WTF????

Ei, cam asa fu octombrie 2012, pentru mine. Mi s-au întâmplat şi nişte chestii mişto, dar pălesc în comparaţie cu şirul acesta de evenimente nefaste. Nici măcar nu am zis că era să fiu muşcată de câini de câteva ori, astea oricum sunt nimicuri ce fac parte din cotidianul vieţii în România, până la urmă...




Friday, October 26, 2012

România secolului 21 miroase a rahat de câine și a mici

În fiecare zi, mici chestii care mi se întâmplă în țara mea și în orașul meu,  îmi reamintesc de ce vreau să emigrez, să nu uit cumva, să încep să mă răzgândesc și să prind rădăcini pe aici.

De exemplu, haitele de câini sunt peste tot: la mine în cartier, în cartierele mai selecte decât al meu, în parcuri, în fața primariei, în fața prefecturii, în fața Teatrului Național și chiar am văzut un câine în universitate, la etajul doi, dormind la ușa unui decan. Prin urmare, o simplă deplasare din punctul A în punctul B sau o plimbare prin parc, se transformă în slalom printre rahați de câini. Pot să-mi zboare pe la cap OZN-uri cu extratereștrii care îmi fac cu mâna de la geam și mă strigă pe nume, că nu văd și nu aud nimic, eu merg cu capul în jos, concentrată maxim să nu calc în rahat. Când evit unul la milimetru, mă simt atât de triumfătoare, de zici că am gasit leacul la SIDA sau că mi-am terminat de achitat creditul ipotecar. Ca să nu mai zic de momentele când trebuie să nu mă pierd cu firea și să ies din mijlocul unei haite, întreagă dacă se poate, că trebuie să ajung la serviciu, sau acasa sau pe unde mă mai duc eu.  

Altă chestie care mă enervează zilnic este presa din România. Ziarele, revistele, televiziunile, abundă de știri cretine, lipsite de importanță dar tratate exhaustiv de oameni bolnavi psihic, personajele promovate de media sunt grotești și totuși devin modele pentru oamenii de rând, astfel că acest grotesc se extinde în viața de zi cu zi, țara umplându-se de băieți șmecheri, (care au ca unic țel în viață să aibă o mașină de lux, chiar dacă ei locuiesc în apartamente cu două camere, cu părinții) și de fete șmechere (ale căror idealuri mărețe sunt: să fie slabe, să fie bronzate, să le stea părul bine, și, după caz, să își pună silicoane). Iar eu mă simt de parcă asist la un freak show perpetuu, la un scăldat general într-o mocirlă cu miros de mici și cu zgomot de manele incorecte gramatical pe fundal, fără puterea de a face altceva decât s-o iau la fugă spre o lume în care raportul dintre grotesc și normal este echitabil. 

Și apropo de mici, am fost la Zilele Craiovei. Nu m-am dus de drag, m-am dus cu treabă. Nu mi-au plăcut niciodată aceste adunături orășenești, recunosc. Nu îmi place în mulțime, nu mă simt confortabil. Cred că am un început de agorafobie, sau ceva de genul, dar la câte boli psihice am (auto-diagnosticate, cu ajutorul lui Dr. Google) asta chiar nu mai contează. În fine, ideea e că am ajuns în centrul orașului si m-am simțit de parcă m-am teleportat într-un sat, în zilele de bâlci, acum câteva zeci de ani. Mici, bere, haine de blană, porumb fiert, cercei, clovni, alți mici, altă bere, turtă dulce,  fripturi sfârâind lângă prefectură, ciorapi de lână, niște băieți din Ecuador cu gablonțuri d-ale lor, vată pe băț, chiloți, izmene, mici, bere, miere de albine, popcorn, kurtos, suc de mere natural, covoare, alte haine de blană, alți cercei, Coca Cola și Fanta, flori de mină, icoane, mici, bere, mici, bere...Toate astea înșirate haotic, fără nici o logică, în corturi de toate culorile și mărimile, puse de unii unde au avut ei chef și de alții unde au mai avut loc. Adică, dacă ai o treabă urgentă pe Unirii, mergi ce mergi, te mai oprești să se mai uite ăia din fața ta la gablonțuri, să își mai ia un mic, când pornesc ei, purcezi și tu, și tot așa, dacă ai ghinion să te grăbești...well...ghinionul tău. 

Una peste alta, să mă duc la bâlci este o dorință de-a mea mai veche. Atât de veche, că am și uitat că o am. Când eram mică, invidiam toți copiii care își petreceau vacanțele de vară la țară și se duceau la bâlciuri. Eu, neavând bunici la țară, stăteam în fața blocului toată vara, imaginându-mi minunățiile vieții la sat: câinii care zburdau liberi pe ulițe, plimbările cu căruțele trase de cai, drumurile neasfaltate și colbuite, bâlciul colorat. Se pare că în Craiova secolului 21 am toate aceste lucuri după care tânjeam când eram mică: câini sunt peste tot, căruțe trase de cai mai sunt prin unele cartiere, străzi desfundate sunt, colb din belșug și iată că, în acest weekend, grație Primăriei Craiova avem și un mare bâlci. Mersi frumos, Primăria Craiova, dar chiar nu trebuia. 

Wednesday, October 17, 2012

Suzi și bărbatul visurilor ei


De când se ştie, Suzi îşi doreşte un bărbat adevărat. Un bărbat care să ştie ce vrea şi dacă se poate, să ştie ce vrea şi Suzi, că ei nu-i e prea clar. Să fie stăpân pe el şi să încerce să fie stăpân şi pe Suzi, eventual. N-o să reuşească, dar intenţia va conta şi va fi apreciată maxim de Suzi. Un bărbat atât de hotărât, încât hotărârea lui să o hotărască şi pe Suzi, instantaneu. Vrea un bărbat ca un zmeu. Mai ştiţi poveştile cu zmei de când eram noi mici, când arunca zmeul buzduganul, şi muierea îi aşternea masa şi apoi stătea drepţi până îi dădea zmeul permisiune de loc repaus? Ei, Suzi îşi dă seama că vrea prea mult, treburile cu aşternutul mesei şi statul drepţi în faţa bărbatului sunt de-a dreptul science-fiction, este evident pentru oricine a auzit vag de Suzi. Dar măcar să-i bată inima mai tare, când aude cheia în uşă, asta e o fantezie realizabilă, crede ea.  Şi dacă este posibil, să simtă c-o ia mama dracu dintr-o singură privire de-ale lui, atunci când vorbeşte mult şi prost, de exemplu.

Cineva i-a recomandat să caute la un penitenciar ce îşi doreşte ea. Dar la penitenciar sunt mai degrabă bărbaţi care cerşesc atenţie, prin faptele reprobabile comise, deci bărbaţi slabi, nu bărbaţi puternici, cum îi trebuie lui Suzi. Mă rog, părerea ei. Să ne înţelegem, ea are nevoie de un bărbat trecut prin viaţă, învăţat cu greul. Pe când, la penitenciar, pune-te masă, ridică-te masă. Unde este greul aici? O sa creadă că şi la Suzi acasă e la fel. Şi nu e chiar aşa. Chiar deloc. Şi mai ales, lui Suzi îi trebuie un bărbat gata traumatizat, ca să nu se mai simtă ea vinovată, că a mai defectat încă unul. Are deja suficienţi pe conştiinţă. Viaţa cu Suzi nu este uşoară, deci dacă vii la Suzi direct de la mămica din puf și ca să schimbi un bec trebuie să dai căutare pe google, să vezi cum se face, nu este bine pentru tine. Şi probabil nu va mai fi bine pentru tine prea curând, decât poate cu multă, multă terapie. Și post. Și rugăciune.

Aşa că a început să facă o listă. Penitenciarul, cum am zis, a ieşit din discuţie. Pînă la urmă s-a hotărât că nişte bărbaţi cum îi plac ei, ar putea fi unii care au făcut vreun război. Dar nu ca soldaţi, că aia au sigur sindrom post-traumatic, nu se încadrează, că doar are și ea propriile ei probleme psihice. Cetăţeni din ţări care au trecut prin război, ar fi un target potrivit pentru Suzi. Şi poate, cetăţeni care erau copii în perioada războiului. Copiii care n-au crescut jucându-se fără griji, ci au crescut prin adăposturi anti-bombardament, având grijă de fraţii mai mici, drămuind mâncarea şi apa cu vecinii şi rudele etc etc au şanse mai mari să devină adulţi puternici, stăpâni pe ei înşişi, crede Suzi.   

De exemplu, dacă Suzi ar vrea, să zicem,  un bărbat la vreo 40 de ani, care să fi avut cam între 10 şi 15 ani în timpul războiului, rezultă că îi trebuie un război pe la 1980 şi ceva. Caută repede pe internet şi evrika, război cu aproape 20.000 de victime în Liban, în 1982! Acesta e războiul  care îi trebuie ei. Libanezii sunt si chipeşi ei, de fel. Poate găseşte şi un musulman, că ăştia sunt mai stricţi, aşa. Un musulman are şanse mai mari s-o pună pe Suzi cu botul pe labe. Sau măcar să încerce. Cum am mai spus, Suzi apreciază din toată inima ei orice intenţie de dominare, cât de mică, venită din partea unui bărbat care face asta pentru că așa e el, și nu pentru că e inconștient.

Deci îi trebuie un libanez la vreo 40 de ani, care a copilărit în Beirut. Sau…stai, că mai e o variantă! Se pare că Israelul a declarat război Libanului, că avea o problemă cu palestinienii refugiaţi acolo, după ocuparea Palestinei. Da, la asta nu se gândise…Un refugiat…Ăştia trebuie să fie bărbaţi şi mai adevăraţi! Crescuţi prin tabere, mutându-se de colo, colo, nu este uşor. Adică, să luăm de exemplu, un băiat, de vreo 8-10 ani aşa. Ocupă israelienii Palestina, rămâne fără ţară. Să zicem că se refugiază în Liban. Stă liniştit o vreme, dar nu prea confortabil. Nu cred că e prea plăcut să trăieşti într-o tabără de refugiaţi. Trăieşti cu restricţii, în umilinţă, şi practic nu ai un loc pe care să-l numeşti „acasă”. Suzi nici nu-şi poate imagina cum e să nu ai ţara ta. Să vină cineva şi să îţi ia ia ţara, pur şi simplu. Ca şi cum ar intra cineva peste tine în casă şi te-ar da afară, spunându-ţi: „Pleacă, acum locuiesc eu aici.” Tu pleci, găseşti un prieten care să te găzduiască, aşa cum palestienienii au găsit Libanul, şi atunci, cel care te-a dat afară din casă se supără că ai găsit adăpost şi vine şi omoară gazda omenoasă.  Şi tu trebuie să pleci iar. Da, poate că un refugiat palestinian în Liban, în perioada războiului din 1982, este şi mai bărbat decât un libanez. Şi, antropologic vorbind,  nici palestinienii nu-s urâţi, dacă stă să se gândească bine….

Suzi este mulţumită de planul ei. Are toate coordonatele, acum este gata să înceapă căutarea. Şi dacă nici aşa nu găseşte, au mai fost şi genociduri pe lumea asta, cutremure, inundatii, catastrofe nucleare și altele. Undeva, pe  lumea asta, trebuie să fie un bărbat atât de obișnuit cu greul, încât Suzi să i se pară un mare premiu, un loz câștigător. Viaţa nu a fost nicicând uşoară pe planeta Pământ, iar ea este foarte deschisă la comunicarea interculturală, după cum vedeţi. Să îi urăm succes, zic…

Monday, October 15, 2012

Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile - partea a treia (şi ultima!)

Update final la "Eu, birocrația și punătorii de ștampile" .  Partea a doua o puteți citi aici.

Așadar, rămăsese să mă duc a doua zi, între 10 şi 10:30 să mi se mai dea nu ştiu ce hârtie, cu care apoi să merg la departamentul de eliberări diplome. M-am dus peste câteva zile, am luat hârtia, care era de fapt originalul suplimentului de diplomă (a durat două minute, nu înţeleg de ce nu mi s-a putut da împreună cu restul hârţoagelor, dar mă rog...), apoi am urcat două etaje la altă cameră. I-am dat doamnei de acolo, cu nesfârşită emoţie, cartea de identitate, pozele şi suplimentul de diplomă. Doamna s-a uitat la toate cu atenţie apoi s-a oprit la poze, le-a întors pe toate părţile şi mi le-a dat înapoi:
- Nu sunt bune pozele.
- De ce? am întrebat eu cu disperarea naufragiatului care nu reușește să ajungă la mal cu dat dracu', oricât de mult ar înota.
- Este hârtia prea subţire.
- Cum adică este hârtia prea subţire? Este o glumă?
- Nu. Nu sunt bune pozele. Este hârtia prea subţire.Să zică şi colegele.

Şi pozele mele se plimbă din mână în mână, pentru confirmare,  la vreo trei colege care zâmbesc sarcastic şi dau din cap a negaţie, ceva de genul: "Eşti tâmpită? Astea-s poze?"

- Doamnă, am auzit că trimiteţi înapoi poze că au hârtia prea lucioasă şi nu aderă tuşul de la ştampilă. Dar că e hârtia prea subţire, nu am mai auzit. Nici nu înţeleg ce relevanţă are. Există standarde pentru dimensiunile pozei, însă nu şi pentru grosimea hârtiei pe care este tipărită poza, din câte știu eu...
- Domnişoară, v-am spus! Nu este hârtia bună! Au zis şi colegele!

Mda...Comitetul de certificare a dimensiunii corespunzătoare hârtiei fotografice, format ad-hoc din 3-4 secretare deranjate de la un joc de Solitaire probabil, a decis că e vai de pozele  mele.
- Asta înseamnă că trebuie să merg să fac alte poze şi să mă întorc?
- Da, cam asta înseamnă. Dar mâine, între 10 și 10:30, că în intervalul acesta primim actele. Dupa ora 1 eliberăm diplomele.

Şi aici mi-am ieşit din fire. Deja eram exasperată. Dacă mai auzeam încă o dată expresia "mâine, după nu știu ce oră", deveneam capabilă de genocid. Am lăsat tonul de pupat în fund secretare veşnic nervoase şi am spus foarte categoric:
- Doamnă, eu nu mă duc să fac alte poze. Le lipiţi pe diplomă aşa cum sunt, puneţi ştampila şi gata. Vin mâine după 1, SĂ RIDIC DIPLOMA. O zi bună!
-Cum vreţi, zice secretara. Sper să nu aveţi probleme...

Le-am trântit şi uşa, aşa, ca să nu mă uite prea uşor, şi am plecat.

Marţea trecută aveam de făcut nişte chestii pentru serviciu prin zonă, şi am zis să termin şi cu diploma mea buclucașă. Doar că la ieşirea din clădirea în care lucrez, am alunecat, am căzut şi am făcut entorsă. Mi-am petrecut dupa-amiaza la urgenţă şi zilele următoare în pat. Dar asta e altă poveste.

Azi, pe la 1, am plecat iar spre universitate. În faţa universităţii dau nas în nas cu un amic, care a terminat Medicina acum foarte mulţi ani, cam 10 am calculat noi, cât am stat de taină, după care s-a întors în ţara lui de baştină, în Arabia Saudită sau ceva de genul. Ei bine, se pare că a venit la Craiova să ia o hârtie de la facultate. Da, în era tehnologiilor avansate, când un robot ne transmite live fotografii de pe Marte şi vedem filme pe telefon, şi câte şi mai câte minuni de care eu nu am habar, că nu sunt prea tehnică de fel,  un om trebuie să vină PERSONAL din Arabia Saudită să ia o hârtie de la Universitatea din Craiova. Bine, el nu era supărat, chiar îi era dor de oraș, de vechii prieteni, așa că oricum se impunea o vizită mai devreme sau mai târziu. Dar așa, ca idee...

În fine, mai pe scurt, mi-am luat diploma, poza stă pe ea bine mersi, iar eu mi-am încheiat absolut orice legătură cu Universitatea din Craiova. Și ca o concluzie, dacă aveți diplome de ridicat de la universitatea din orașul meu (nu știu cum stă treaba în alte centre universitare), luați-vă cam trei zile de concediu, ca să puteți duce treaba la bun sfârșit. Dacă sunteți din altă localitate, aveți nevoie și de cazare. Eu am noroc că am un loc de muncă lejer, de unde mai pot pleca o oră, două, să-mi rezolv problemele personale stringente, și pe deasupra, mai este și foarte aproape de universitate. Altfel, la cât m-au plimbat, cred că aș fi avut nevoie de doze puternice de Xanax, ca  să îmi stăpânesc pornirile ucigașe. 



SFÂRȘIIIIIIIIIIIIIIT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!  :)))))





Thursday, October 4, 2012

Presa din România este senzațional și halucinant de proastă

Nu mai sunt consumatoare de presă românească de ceva vreme. Nu cumpăr ziare, reviste si mai nou, nici la TV nu mă mai uit. Am like-uri date pe Facebook la niste televiziuni si reviste românești și îmi mai apar în news feed niște articole aberante și stupide, toate senzaționale, șocante, halucinante etc. Nu înțeleg dacă indivizii care le scriu sunt proști de la natură, sau așa le cere patronul să scrie.

De exemplu, azi văd în news feed următorul titlu de la Realitatea TV: DEATALIUL MACABRU din fotografiile cu copii din secolul XIX. VEZI cum erau ținuți liniștitiți! Măi frate, am apăsat pe link cu mâinile tremurânde! Am crezut că o să văd copii bătuți în cuie pe scaune să stea potoliți și alta nu! Și citesc cu înfrigurare doar ca să aflu că mamele apăreau și ele în poze, acoperite cu diverse textile, ceea ce mi s-a părut chiar amuzant. Și zice mărețul jurnalist în final: "Părerile, scrie Ridiculouslyinteresting.com, sunt împărţite, fiind evident că în majoritatea fotografiilor copiii sunt în viaţă, dar tehnica, în care mama e parţial ascunsă, este una extrem de discutabilă şi, pe alocuri, macabră." Eu, iar speriată, de data asta pentru că mi se pare amuzant ceva ce toată lumea zice că e macabru, mă duc la articolul sursă, să citesc și în engleză povestea. Mă liniștesc brusc. Și autorului inițial al articolului i se pare amuzant, după cum reiese din următorul citat: "Seems children were just as squirmy then as they are today, because another amusing convention developed: photographs containing hidden mothers trying to keep their little ones still enough for a non-blurry picture.  These fantastic portraits of children (found via Retronaut) all contain their mother, disguised as chairs or camoflauged under decorative throws behind them."

Deci, eu ce să înțeleg? Că ziaristul nu este în stare să traducă un articol? Sau că e în stare să traducă, dar îl adaptează, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, pentru piața românească, veșnic dornică de senzații tari?

Apoi, mai există Violeta Popa. Nu știți cine este Violeta Popa? Violeta Popa a transformat TABU, o revistă decentă la apariția ei, într-un tabloid. Articolele ei sunt scrise în grabă, cu litere mâncate și subiectele sunt penibile, gen: ce bine arată Bianca Drăgușanu dacă mănâncă o roșie pe zi. Dau un exemplu de săptămâna asta. Tot în news feed-ul de pe Facebook, văd un link de la mai sus menționata revistă: Janet Jackson se MĂRITĂ cu un miliardar din Qatar! Acesta mai are trei soții! Menționez că diacriticele îmi aparțin pe alocuri. Violeta Popa le pune pe sărite. Mă rog. Asta nici nu este așa de important. Revenind la articol, îmi zic, după ce văd titlul: tulai doamne, se făcu Janet o sfioasă cu burka. Nu mă convinge articolul, totuși. Mă duc la google să mă lămurească el. Se pare că siteul lui National Enquirer is not available in my area, așa că recurg la www.celebdirtylaundry.com. Un fel de Cancan de-al lor, dar civilizat. Aici, autorul mai maleabil, zice că așa declară National Enquirer dar că el nu știe ce să zică: "the magazine declares she’s preparing for a $20 million wedding and to become one of Wissam’s four wives. I’m not sure if Wissam has any wives yet. I don’t think he does but Muslim men can have four although a very small percentage of them actually do take more than one." Se pare că adevărul îl deține doar National Enquirer, pe care eu nu-l pot accesa, și Violeta Popa, care abuzează de majuscule, epitete și semne de exclamare. Restul lumii rămâne sceptică și doar își pune întrebări, până iese Janet cu o declarație oficială.

Până una, alta, eu o să încep să dau dislike la ziarele și revistele românești. Îmi sfidează inteligența. Am ajuns să citesc presa străină și când au loc evenimente politice în România. La noi nu există nici un trust de presă imparțial. Sunt vânduți ori într-o parte, ori în cealaltă, astfel că eu, cetățeanul, nu pot obține o informație corectă, ca să îmi pot forma o opinie personală. Drept pentru care, cum se întâmplă una babană, citesc reacțiile din presa străină. Și mă simt mai informată.

Țin să specific că am scris acest articol din perspectiva cititorului inteligent, care se simte abuzat de atâta presă de proastă calitate. Nu sunt jurnalist și nici nu voi fi vreodată. Cel puțin nu în România. Îmi cer scuze dacă am jignit vreun ziarist, care este isteț de fel, dar scrie la comandă, să aibă și el pâine la sfârșitul lunii. Căci da, prostituția este de mai multe feluri. Și nici nu am apucat să zic de Yahoo News din România. Dar cred că o s-o fac curând, ca au niște articole așa de proaste, zici că sunt scrise de jurnaliștii de la Kudika. Sau cum și-or zice ei.


Tuesday, October 2, 2012

Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile - partea a doua


Update la povestea "Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile"

Epopeea mea suprarealistă ce are ca scop final ridicarea diplomei de master, continuă. Ieri a fost luni. Cu foaia de lichidare ştampilată şi semnată de nouă ori şi cu două poze, am ajuns la secretariatul facultăţii la ora 10, pentru că cele aferente ridicării diplomei, se depun între 10 şi 10:30. Cel puţin aşa scrie pe uşă. Dialog:
- Am adus foaia de lichidare şi pozele pentru ridicarea diplomei de master.
- După ora 12, şi oricum nu azi, că azi este deschiderea cursurilor universitare şi suntem foarte ocupate.
- Pe uşă scrie că se depun între 10 şi 10:30.
- Păi, domnişoară, între 10 şi 10:30 se depun actele de la dosar pe care le ridicaţi cu foaia de lichidare. 
- Şi actele astea unde sunt?
- Aici, la noi. 
- Păi şi nu mi le puteţi da acum, ca să le şi depun şi să îmi pot ridica diploma?
- Nu, pentru că se eliberează după ora 12. 

Şi mi s-a închis uşa în nas. Discuţia avea loc pe hol. A trebuit să bat la uşă, ca să mi se deschidă. Măcar ele se închid pe dinăuntru, îmi zic, în timp ce plec înapoi la serviciu cu coada între picioare.

Azi, pe la 13:30, cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului cu publicul, mă înfiinţez la secretariat.
- Bună ziua. Am adus foaia de lichidare şi pozele, pentru ridicarea diplomei de master.
- Luaţi-vă pozele şi aşteptaţi afară. O să vă dau actele de la dosar, dar după ce termin programul cu publicul. Apoi o să mergeţi la biroul de eliberări diplome. Dar nu mai puteţi azi. Mâine dimineaţă. 

Evident că mâine dimineaţă. Nici nu mă aşteptam să se poată azi. Şi slavă domnului că am venit aproape de închidere, că dacă veneam de la 12, stăteam acolo până la 2. Că se pare că eu nu sunt public. Sau problema mea e specială. Nu ştiu.

După vreo patruzeci de minute sunt chemată să semnez că mi-am ridicat actele de la dosarul de înscriere la master. Întreb:
- Şi diploma de unde o iau?
- Mâine dimineaţă, între 10 şi 10:30, veniţi cu actele astea pe care vi le-am dat, ca să vă mai dau o hârtie cu care mergeţi la biroul de eliberări diplome. 
- Nu mi-o puteţi da acum?
- Nu. Se dă între 10 şi 10:30.

Deci, sunt foarte aproape de deznodământ. Sper să fie mâine. Partea bună este că în cele patruzeci de minute de aşteptare, m-am dus şi mi-am luat diploma de modul. Şi nu mi s-a pierdut nici foaia matricolă. Deci am rezolvat o problemă. 


VA URMA :)))

Citiți continuarea aici.

Thursday, September 27, 2012

Eu, birocraţia şi punătorii de ştampile




Rușinată toată, vă mărturisesc că sunt foarte delăsătoare din fire. Drept pentru care m-a apucat septembrie 2012 fără să am diploma de master ridicată de la universitate. Masterul l-am terminat în iunie 2009. Diploma de licenţă am ridicat-o cu doi ani întârziere aşa că de fapt, sunt în grafic, cum ar veni.

Cum am spus, am terminat masterul în iunie 2009, la Universitatea din Craiova. Pe vremea aceea locuiam la Bucureşti, aşa că nici nu mi-am pus problema să vin acasă special să iau diploma de la facultate. Nici măcar nu aveam la ce s-o folosesc. M-am mutat înapoi la Craiova spre sfârşitul anului, dar îmi ieşise cu desăvârşire acest master din minte.

În decembrie 2010 a trebuit să plec în Canada. Totul s-a întamplat foarte repede şi am avut puţin timp la dispoziţie să îmi pun treburile în ordine: să caut chiriaş pentru apartament, să îmi strâng lucrurile, să împachetez pentru jumătate de an, să fac nişte controale medicale, să fac nişte împuterniciri la notar pentru una, alta etc. Undeva, prin preajma Crăciunului, mi-am amintit şi de diploma de master. Am zis să merg s-o ridic, s-o iau la mine, că nu se ştie. Plus că în dosarul de înscriere la master aveam şi diploma de bacalaureat, de care chiar se poate să am nevoie în această viaţă. Şi uite aşa, m-am înfiinţat într-o dimineaţă geroasă la secretariatul facultăţii:
- Bună dimineaţa, zic sfioasă (dacă nu eşti sfios la secretariat, ţipă doamnele la tine).
- Ce doriţi?
Păi…aş vrea să-mi ridic şi eu diploma de master.
- Când aţi terminat?
- Anul trecut.
- Păi şi abia acum veniţi după ea?

Aici am bâjbâit trei scuze amărâte, am dat-o puțin în fâstâceală, abținându-mă cu greu să nu-i trântesc un pasional "Da' ce te fute pe tine grija?" din tot sufletul meu, traumatizat de funcționarul român, veșnic ocupat și prost dispus..
- De mâine intrăm în vacanţă, oricum. Veniţi după 15 ianuarie.
- Păi...ştiţi, eu aş vrea-o azi… Plec în Canada pentru şase luni şi poate îmi trebuie acolo.
- Până acum n-aţi ştiut că plecaţi?
- Am aflat săptămâna trecută…Aş vrea să mă înscriu acolo la un master. Vă rog, chiar îmi trebuie.
După 15 ianuarie.

Am plecat, ce naiba să fac? Intrau de mâine în vacanţă, şi gata. Chiar dacă azi nu era mâine, era clar prea târziu. Am făcut o împuternicire pentru soră-mea, s-o ridice ea după 15 ianuarie, şi să mi-o trimită în Canada, dacă urma să am nevoie de ea.

Soră-mea a bătut nişte drumuri pe acolo, fără mare succes, însă. Pentru a ridica diploma, trebuie puse nouă ştampile pe o fişă de lichidare, de la câteva instituţii diferite, aflate în puncte diferite ale oraşului. Soră-mea s-a poticnit la aceste ştampile, apoi în februarie, s-a mutat la Londra şi nu a mai avut ce face.

Până la urmă, călătoria mea în Canada a durat un an. De diploma de master n-am avut nevoie dar am avut nevoie la un moment dat de diploma de la modulul psiho-pedagogic, din timpul facultăţii. Pe care se pare că n-o ridicasem niciodată de la facultate. Altă dandana. Bineînţeles că trebuia să fac nişte hîrtii, pe care să le trimit în România, ca să fie ridicată acea diplomă. Am abandonat proiectul. Prea complicat.

Şi în decembrie 2011 am revenit pe meleagurile natale. Ocupată cu altele, am uitat complet de diplomele mele neridicate de la universitate. Mi-am amintit prin vară. M-am dus să văd ce pot să fac. Ghinion. Era vacanţă. Când s-a terminat vacanţa lor, a început vacanţa mea.

Am revenit din vacanţă, intrase şi facultatea în activitate, aşa că m-am mobilizat şi m-am dus marţi, să rezolv problema cât mai e cald afară, că apoi se pun ploile şi n-am chef să bat drumurile când e frig şi când străzile urbei băltesc de apa adunată prin gropi. 

Pentru că îmi trebuia altă fişă de lichidare, a trebuit să îmi încep periplul prin birocraţia românească la secretariatul facultăţii, unde programul cu publicul începe la 12 fix. Am ajuns pe la 12 fără 10. Puhoi de studenţi. Pe la fără 1 minut deja nu mai aveam răbdare. Nu se urnea nimeni. Întreb:
- Copii, intraţi careva? Că dacă nu, intru eu.
- Nu e fix încă. Or să ţipe la noi.
- No bine, las că intru eu. Să ţipe la mine, dacă vor, că mai am și alte treburi azi.

Şi am intrat. M-am dus smerită la una dintre secretare, care, de când mă ştiu eu studentă, mă confundă cu cineva, nu ştiu cu cine, şi e foarte drăguţă cu mine. M-am prins de asta prin anul 2 de facultate, când m-a întrebat zâmbind ce mai face nu ştiu cine. I-am zis că bine şi a zis să-i transmit salutări din partea ei. Apoi, de câte ori o vedeam, o salutam din partea lui cutare ăla şi ei îi era drag. Acum însă, nu mai ţineam minte cum îl cheamă pe ăla. Deci am fost smerită şi atât. Mi-a dat foaia de lichidare, mi-a pus ea prima ştampilă, apoi am plecat să le iau pe următoarele trei, de la biblioteca universităţii, undeva pe la subsol, pe nişte holuri întortocheate, de credeam că nu mai ies de acolo.  Biblioteca franceză, cea germană şi cea română, au trebuit să ateste prin ştampile şi semnături că am înapoiat toate cărţile împrumutate de la ei. Nu ştiu de ce. Eu am făcut Facultatea de Litere, secţia Română-Engleză şi master de Comunicare Interculturală, în limba română. Mă rog, mi-am luat foaia ştampilată, cum că totul e ok şi că eu am returnat toate cărţile în limba germană şi franceză împrumutate de la ei,  şi m-am uitat să văd ce urmează. Că uitai să zic, ştampilele trebuie luate în ordinea de pe foaie, strict. Urma ştampila de la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, aflat la un etaj mai sus. Nu ştiam ce trebuiau să ateste ăştia, dar nici nu mai conta. Urc voioasă, ajung la uşă, aici oameni mulţi. Zic:
- E cineva înăuntru?
- Nu ştim.

De frică să nu se ţipe la ei, studenţii stau în faţa uşii până se deschide şi atunci trag cu ochiul, să vadă dacă pot intra, bag seama. Sau, dacă nu se deschide ușa, stau până se termină programul, şi atunci pleacă acasă şi se întorc mâine. Dau să intru, smerită, bineînţeles, când văd lucruri scrise pe uşă. Zic să citesc întâi, să nu intru așa, ca vaca în lucernă. Și se pare că ștampile pe foile de lichidare se pun numai până în ora 12, deci am întârziat, dar…surpriză! De aici se iau şi diplomele pentru modul, dacă vin până în ora 11, cu buletinul şi diploma de licenţă. Aha! Super! Mâine împuşc toţi iepurii, îmi şoptesc eu în barbă, mulţumită de marea descoperire făcută absolut involuntar, şi plec.

A doua zi m-am dus pe la 10 şi ceva, am intrat în faţa studenţilor care nu ştiau dacă e cineva înăuntru, se pare că nu era nimeni, dau foaia, iau ştampila şi zic că vreau şi diploma de modul.
- Veniţi mâine până în ora 11, cu buletinul şi diploma de licenţă.

Le aveam la mine aşa că le scot victorioasă şi ea se uită nemulţumită la mine. Le ia şi mă roagă să aştept afară.

Ies afară. Aştept. Durează. Mă doare spatele. Mă aşez pe jos. Stau pe Facebook. Îl sun pe şeful meu să-i spun că mai întârzii. Mai stau pe Facebook. Ascult muzică. Joc Solitaire. De două ori, chiar. Şi în final, iese şi cucoana. Îmi înmânează nişte hârtii şi zice:
- Aceasta este foaia matricolă. Cu aceasta, mergeţi un etaj mai sus, să luaţi diploma.

Mă duc, fir-ar să fie. Se pare că diplomele şi foile matricole se păstrează separat. Un etaj mai sus, doamna de acolo zice că aproape s-a terminat programul, dar să mă înregistreze măcar. Ok. Sunt perfect de acord. Să mă înregistreze măcar. Că doar nu au intrat zilele în sac. Să le facem pe toate uşor, în mai multe zile, să nu ne încurcăm în ele, dă-le dreacu. Asta să ştiţi că ziceam în gândul meu. Pe faţă eram plină de sfială. Și de smerenie. Ca să nu ţipe la mine. Şi scoate ea un dosar gros cu nişte tabele, să mă caute în el. Linge dosarul ăla de vreo trei ori, nu mă găseşte. Scoate alt dosar. Aceeaşi poveste. Începe să mă doară iar spatele. Caut un scaun. Întreb dacă mi s-a pierdut cumva diploma. Zice că nu, diploma o scrie ea, dar nu poate până nu mă găseşte în tabel. Mai scoate un dosar. Linge şi acolo. Nimic. Le ia de la capăt. Cheamă o colegă. Linge şi aia aceleaşi dosare. Nimic. Nu exist şi gata. A doua colegă sugerează să mai scoată un dosar. Nimic, nici acolo. Mai că nu mi-au dat şi mie dosarele să mă caut singură prin tabele. Să mă auto-caut. Sună la etajul cu foi matricole, că domne, voi de unde-o aveţi pe domnişoara, că noi n-o avem. A doua colegă mai scoate un dosar. Evrika, eram acolo. Scrie ceva, probabil mă înregistrează şi zice:
- Veniţi mâine după ora 1 să ridicaţi diploma.

What a fuck? Ok, na, ce să mai zic? Mulţumesc frumos, cu sfială, normal, şi ies. Mi-a oprit şi foaia matricolă, sper sincer să n-o piardă, că eu n-o iau de la capăt cu ritualul ăsta. Plec să iau următoarea ştampilă, de la Centrul de Consiliere şi Orientare Profesională, care nici nu ştiam că există. Mai aveam foarte puţin timp înainte să se termine programul şi acolo, era şi cam departe, aşa că bag viteză. Ajung la timp, iau ştampila şi mă uit la ceas să văd dacă am timp pentru ultimele ştampile, care trebuiau luate toate din acelaşi loc, în cealaltă parte a oraşului. Nu mai aveam timp. Am plecat la serviciu.

Azi dimineaţă, m-am trezit foarte emoționată și m-am dus nerăbdătoare să mi se pună aceste trei ştampile, la locul cu pricina, Căminul pentru studenţi nr. 4, aflat chiar în drumul meu spre serviciu. Şi mă opreşte gardianul.
- De aici luaţi doar ultima ştampilă. Celelalte două se iau de la Căminul nr.1.

Adică trebuia să mai merg vreo cinci minute, no biggie. Dar ca să mai economisesc timp, am o idee genială:
- Păi şi nu pot să iau ultima ştampilă acum, ca să nu mă mai întorc?
Păi nu, domnişoară, că trebuie şi ele luate în ordine, îmi explică gardianul rar, ca la proşti. Prima ştampilă este că nu aţi locuit la cămin, a doua ştampilă e că nu aţi mâncat la cantină şi apoi ultima, e de la contabilitate, că nu aveţi datorii la cămin şi la cantină.

Sfinte Sisoie, ce nebunie, îmi zic eu, aia cu domiciliu stabil în Craiova de când m-am născut şi cu credit ipotecar din 2007. Sau 2006.

Mă duc să caut Căminul 1, îl găsesc, intru pe uşă şi zice gardianul că ştampilele se pun la casierie. Care casierie, e în spatele clădirii. O iau înapoi, găsesc o uşă pe care scrie casierie, dau să intru. Închis. Mă întorc să mă plâng gardianului dar el zice că nu, nu la uşă trebuie să merg, ci la geam. Mă duc înapoi, caut geamul, îl găsesc şi dau foaia printre gratii. Zice doamna care mi-a luat foaia:
- Domnişoară, nu pot să vă pun ştampila că n-am tuş.

Şi îmi dă foaia înapoi şi se uită la mine ca la Batman, s-o salvez. Eu mă uit la ea cu ochii mari. Aş vrea să găsească ea o soluţie, că eu chiar n-am tuş la mine. Şi nici până la librărie nu am chef să mă duc, că nici măcar nu mi-am baut toată cafeaua. Şi parcă ne înţelegem din priviri, că zice:
- Dar puteţi să vă duceţi la gardian, la intrarea principală, să îl rugaţi să îl caute pe administrator, să vină să ne descuie uşa, ca să putem pleca să luăm tuş. Ştiţi, aici sunt bani, stăm încuiaţi.

Staţi încuiaţi pe dinafară, doamne iartă-mă, îmi zic eu, uşor perplexă. Fac iar turul clădirii, rugându-mă să nu îi vină vreodată şefului meu ideea să mă închidă în birou pe dinafară, că e păcat de el, că e în floarea vârstei, are toată viaţa înainte, transmit cererea la gardian, mă întorc, stăm puţin, se descuie uşa, vine tuşul, se pune tuşul în ştampilă, e prea mult, se caută nişte ciorne să se pună nişte ştampile aiurea, să se mai ducă din tuş etc. În vreo zece minute, am ştampilele care atestă că nu am locuit şi n-am mâncat acolo, aşa că mă îndrept spre contabilitate, să iau ultima ştampilă, care atestă că n-am datorii în locul în care n-am dormit şi n-am mâncat.

Şi totuşi, le-am terminat de luat prea târziu. Nu am reuşit să mă încadrez în timp. Se pare că fişele de lichidare se depun doar de luni până joi, între orele 10 şi 10.30. Este joi, dar este aproape 10, aşa că am lăsat-o pe luni. Când o să mă duc să iau şi diploma de modul. Cu voia secretarelor, doamne ajută, sper ca luni să îmi închei conturile cu Universitatea din Craiova și să am toate diplomele la mine acasa, să îngălbenească inutile într-un sertar, sub un maldăr de multe alte hârțoage pe care le-am adunat cu trudă de la diferite instituții ale statului român și de care nu m-a întrebat nimeni niciodată.  Amin.


Citiți continuarea aici și aici.


Monday, September 24, 2012

Nişte femei




Dacă o întrebi, nu mai tine minte cum era când era mica. Blondă cu ochii albaştri, tristă şi ciudată.Vorbea tare şi zâmbea mult, ca să nu o întrebe lumea de ce este supărată. Ar fi vrut să fie ca mama ei şi nu era. Şi nici ca tatăl ei nu era. Dar avea fraţi, şi erau ei tot ce nu putea ea să fie. Dacă o întrebi cum era familia ei, îţi spune că era ca un joc colorat de puzzle. Şi îţi mai spune că ea era piesa aşezată mereu greşit, pentru că nimeni nu-i găsea locul.


Când a făcut sex prima dată, a rămas gravidă. Avea vreo 16 ani, aşa, spre 17. O copilă. Mama ei, catolică înverşunată, a convins-o să păstreze copilul. Aşa a venit pe lume May, un amestec de sânge, de culturi şi de complexe. O bunică italiancă elegantă, un bunic finlandez pescar, încă doi bunici chinezi, un tată confuz şi o mamă tristă.


Tatăl ei nu a mai făcut sex cu multe femei după ce s-a născut May, pentru că s-a îndrăgostit de Karl. Apoi de John. Apoi de Mark, şi tot aşa. Acum este căsătorit cu Dean şi împreună au grijă de May. May este o adolescentă singuratică şi nu prea frumoasă. Are trăsături fine, de chinezoaică şi trup vânjos de nordică. Are statura înaltă a mamei sale,  cu oase late şi cu sânii mari. Copiii din uniuni mixte cică ar fi frumoşi. Se uită în oglindă cu ură, de câte ori aude acest stereotip stupid. De mică, a trebuit să accepte că  ea toată este o greşeală. Că fizic vorbind, oscilează sordid între două rase, neaparţinând niciuneia. Că tatăl ei, negându-şi aplecările homosexuale, a făcut sex cu blonda frumoasă şi înaltă pe care o plăceau toţi băieţii. Poate s-a întâmplat la o petrecere, după ce au băut şi au fumat prea mult. Nimeni nu-i spune ce s-a întamplat exact. Poate le este ruşine sau poate nu îşi mai amintesc. Nu ştie povestea venirii ei pe lume, asemeni unui musafir nepoftit şi nedorit, aşa că o ţese ea din mii de gânduri furioase. 


Pe May au crescut-o cele două perechi de bunici multă vreme, părinţii ei fiind ocupaţi cu şcoala. Copilăria ei este un amestec de tradiţii şi de preparate culinare.. Bunicii stăteau pe aceeaşi stradă liniştită dintr-o suburbie pitorească, pe undeva, prin nordul provinciei  Ontario, dar distanţa culturală era imensă şi fiecare mutare dintr-o casă într-alta, de la familia chineză, închistată şi constipată de tradiţii dar şi de ruşinea unei nepoate din flori, la familia italiano-finlandeză, devenită între timp foarte canadiană, în care doar mâncarea gătită excelent şi bucătăria caldă, primitoare şi bine organizată mai amintea vag de originile bunicii, o extenua şi o dezorienta teribil.


Cât timp a crescut May, a crescut şi mama ei. A terminat liceul, a mers la universitate, şi s-a căsătorit cu un emigrant german, blond, dur şi prea puţin zâmbitor. Aşa a căpătat May trei fraţi blonzi, cu ochii albaştri şi cu sânge mai amestecat decât al ei.  Frăţiorii o iubesc pe bunica care vine uneori duminica să pregătească împreună masa de prânz şi care le aduce cadouri frumoase din croazierele în care pleacă cu noul ei prieten italian. Şi îl iubesc pe bunicul, pe care îl vizitează uneori la ferma lui din Nova Scotia, unde locuieşte cu noua lui soţie şi unde îi învaţă să vâslească şi să pescuiască. Şi o iubesc şi pe May, care se joacă cu ei, are doi taţi şi le cumpără îngheţată.


Şi da, dacă o întrebi, nu mai ţine minte cum era când era mica. Dar parcă nu avea universul sfărâmat în atâtea bucăţi. A  divorţat de emigrantul german, care a bătut-o şi a înşelat-o şi acum îşi creşte cei trei băieţi singură, cu greu şi fără elan. Uneori, o vizitează Maddie. Beau vin până noaptea târziu pentru că Maddie este tristă. Soţia ei vrea custodia copiilor, deşi Maddie a fost cea care a făcut inseminarea şi i-a purtat în pântece. O consolează pe Maddie şi se gândeşte că o căsnicie moare la fel, şi pentru heterosexuali şi pentru homosexuali.


După câteva pahare de vin şi după ce Maddie pleacă să fie nefericită la ea acasă, când în apartament este atât de linişte de parcă cei trei copii nu au existat vreodată,  ar vrea să aibă un iubit şi se gândeşte cum ar putea să-l strecoare în viaţa ei, grea ca o pedeapsă, printre facturi, jucării, teme pentru acasă, gălăgie şi activităţi extraşcolare. Fiul ei cel mare ar vrea ca ea să se căsătorească cu o femeie, să aibă şi ei două mame, aşa cum au copiii lui Maddie, şi poate că astfel casa ar fi mai curată şi în frigider ar fi mai multă mâncare. Fiul cel mic ar vrea ca ea să se căsătorească cu Moş Crăciun, pentru ca vacanţa de iarnă să ţină tot anul şi în fiecare dimineaţă să găsească daruri sub brad. Fiul cel mijlociu ar vrea ca tatăl lor să le toarne laptele peste cereale în fiecare dimineaţă şi să le stingă lumina în camera seara, înainte de culcare. Iar ea, ea ar vrea o dădacă sau o vacanţă sau măcar timp să meargă la mall să îşi cumpere o rochie nouă. O oră doar a ei, în care să stea într-o cafenea oarecare, cu o cană plină cu cafea în faţă şi cu mintea goală de gânduri, este un vis aproape indecent.