Căutare

Tuesday, April 30, 2013

Ce mică este lumea asta mare. Azi, Toronto.

Ieri vă povesteam despre cât de mică este lumea asta mare, cu exemple din Salonic şi de pe Facebook. Dar să vedeţi cum a devenit Toronto prea mic pentru mine, după doar câteva săptămâni! 

Când am aterizat la Toronto, nu ştiam pe nimeni. Adică îi ştiam pe cei la care stăteam, dar ei nu se pun, că ei nu aveau viaţă socială şi nu au contribuit cu nimic la integrarea mea în viaţa mondenă a oraşului. 

O lună mai târziu, mi-am făcut un iubit. Mai precis, pe la sfârşitul lunii ianuarie. Undeva prin februarie, acest iubit a venit într-o bună zi să mă ia de acasă, să mergem nu ştiu unde. Era însoţit de un prieten cu care mi-a făcut cunoştinţă în fugă, fără prea multe formalităţi, după care eu m-am retras în lumea mea, pe bancheta din spate, că mă dureau ovarele de îmi venea să mi le extirp singură. Nu aveam nici un chef de socializare. Şi cum tipul stătea pe bancheta din faţă, tot drumul am avut vedere exclusivă la ceafa lui şi parţială la profil. Peste vreo juma de oră, iubitul meu şi-a lăsat prietenul undeva şi noi ne-am văzut de ale noastre.

Pe la începutul lunii martie, după îndelungate cercetări şi multiple încercări eşuate, am reuşit să-mi fac şi o prietenă. Am făcut clic din prima cu fata asta. Ne-am cunoscut azi şi mâine am ieşit în club. Ce mai, dragoste la prima vedere. Deci, cum ar venii, la data ieşirii în club eu cunoşteam la Toronto după cum urmează: pe iubitul meu, care era la Montreal în seara respectivă, puţin din ceafa prietenului său şi pe prietena mea, care era cu mine.

Ne-am dus într-un club cu mai multe etaje şi cu mai multe încăperi, ditamai blocul. Ne-am plimbat noi dintr-o cameră într-alta şi până la urmă ne-am decis să rămânem în cea mai mişto, care era şi cea mai aglomerată. Ea s-a dus să ia bere de la bar, eu am rămas într-un colţ, singură şi cam copleşită de aglomeraţie, că sunt uşor claustrofobă de fel, pe lângă faptul că sunt pitică şi am senzaţia că toată lumea e pe cale să mă calce pe cap.

Şi cum stăteam eu aşa şi căscam gura la oameni, văd cum vine spre mine, zâmbind şăgalnic, un băiat drăguţ, drăguţ de tot. "Al dracu, ce noroc am," mi-am şoptit eu în barbă, zâmbind la rândul meu băiatului că de altfel eu sunt foarte bine crescută şi consider că zâmbetele e musai să fie reciproce, mai ales dacă băiatul e drăguţ. O chestiune de educaţie, zic eu. Se aşează băiatul în faţa mea, el râde, eu râd, nu mai înţelegeam nimic. Până la urmă, zice el:
-         Hi, Lavinia.

"Al dracu', ce faimoasă sunt eu la Toronto", mi-a trecut mie prin cap.

-         Nu ştii cine sunt? Ne-a făcut G. cunoştinţă. Sunt prietenul lui!

Fuck, fuck, fuck.

Am dat-o pe glumă, că nu mai era cale de întors. 

-      Ia întoarce-te cu spatele. Da, tu eşti, îţi recunosc ceafa, că mai mult la ea m-am uitat după ce ne-a făcut G. cunoştinţă. Ştii, că eram în maşină. Tu în faţă, eu în spate.

Am încercat eu să dreg busuiocul, dar ce mai, o comisesem. Flirtasem cu prietenul iubitului meu. Dar pe bune, Greater Toronto Area are 2.5 milioane locuitori, dintre care eu ştiam trei: unul era plecat din oraş, unul era cu mine şi cu al treilea am dat nas în nas într-un club imens şi aglomerat. Ăsta e ghinion, pe bune. Ziceţi şi voi. 

Ei, şi pe parcursul anului petrecut acolo, mi s-au tot întâmplat pozne din astea. Cel mai amuzant a fost cu un coreean pe care l-am cunoscut la un language exchange. L-am cunoscut vorba vine, că el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam coreeană. Am zis cum ne cheamă şi cam atât. Şi eu am uitat imediat cum îl cheamă că avea un nume din ăla…de coreean.

Şi după seara aia, să te ţii. Dădeam nas în nas cu coreeanul aproape zilnic, niciodată în acelaşi loc. Şi pentru că nu puteam comunica, râdeam ca proştii unul la altul. Cred că eram un adevărat spectacol pentru trecători. Ne întâlneam, ne opream şi ne puneam pe râs, apoi ne vedeam fiecare de drumul lui. 

Şi altă păţanie, ceva mai siropoasă. Într-o zi, o prietenă mi l-a prezentat pe prietenul ei, iar câteva zile mai târziu, altă prietenă mi l-a prezentat şi ea pe prietenul ei. Era acelaşi tip. Ştiu că atunci m-a trecut aşa, un fior, gen "oare m-am teleportat la Craiova?". Dar cum CN Tower mă veghea falnic din zare, mi-am dat seama că nu, nu sunt la Craiova, sunt doar într-o telenovelă torontoniană că deh, asta e, lumea e mică peste tot, chiar şi oraşele cu peste două milioane de locuitori. 

Monday, April 29, 2013

Despre cât de mică este lumea asta mare


Eu locuiesc într-o urbe în care toată lumea se ştie cu toată lumea, măcar din vedere. Şi chiar dacă nu ştiu pe careva, mai mult ca sigur cel puţin un sfert dintre cunoştinţele noastre sunt comune. Nu am cum să ies din casă şi să nu dau peste vreun cunoscut. Nu contează că ies la mine în cartier, în centru, în parc sau în mall. Că mai nou, avem şi noi mall. Deci, ce vroiam să zic, e că lumea e mică la mine la Craiova. Dar viaţa m-a învăţat că nu numai la Craiova e lumea mică. Ci şi în locuri mai mari. 

De exemplu, într-o vară am plecat la plajă în Grecia cu iubitul aferent epocii respective. Mai precis, am plecat la plajă la Halkidiki. Într-una dintre zile am zis să mergem la plimbare prin Salonic. Eu, la Salonic, atunci, ca şi acum, cunoşteam două persoane: pe un fost iubit din vechile mele tinereţi şi pe patronul unei agenţii de turism, parteneră cu agenţia de turism din Craiova la care am fost eu angajată la un moment dat, patron pe care îl văzusem fix de două ori în viaţa mea.

Eu, vă daţi seama, cu inima cât un purice să nu dau nas în nas cu ex-ul grec. Că nu puteam să-l justific, nu-i spusesem de el prietenului meu. Din mai multe motive, printre care şi că nu mi se părea relevant. Oricum, care ar fi fost şansele să ne întâlnim, în ditamai oraşul, nu? Ei, şi cum ne plimbam noi aşa, romantic, ca doi porumbei ce eram, dăm nas în nas cu…grecul patron de agenţie. Ne-am oprit, ne-am amuzat că uite ce mică e lumea, s-a cam bosumflat că nu am cumpărat cazare de la el, dar deh, dacă alţii mi-au dat mai ieftin, ce să fac? În fine…restul plimbării am fost şi mai crispată…Dacă m-am întâlnit cu unul dintre cunoscuţi, de ce nu m-aş întâlni şi cu celălalt, nu? Dar totuşi, care sunt şansele să cunoşti doar doi oameni într-un oraş mare şi într-o zi să te întâlneşti cu ambii, întâmplător? Aproape nule, se pare. Că nu m-am întâlnit şi cu ex-ul, până la urmă. 

Şi apoi Facebook-ul! Deşi nu folosesc numele real, nu ştiu cum naiba mă tot găsesc oameni despre care am şi uitat că există. În fine, nu-i bai, că oricum am numai prostii pe Facebook.

Dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat într-o zi. Primesc un mesaj pe fanpage-ul blogului în engleză. Ceva gen hi, eu sunt cutărescu din Filipine, ştii că ne trimiteam noi scrisori acum 12-14 ani. Şi am stat, şi m-am gândit…Şi da, avea dreptate omu’. Se pare că după ce noi doi ne-am cunoscut romantic pe Mirc, am început să corespondăm îndeosebi pe email. Dar ne mai trimiteam şi scrisori în care ne povesteam nu ştiu ce dracu şi poze (doamne, ce poze i-oi fi trimis???) şi petale de trandafir (el mie, că mie de mică nu mi-au plăcut excesele astea de romantism). Ba chiar am găsit şi scrisorile şi mă bucur că le-am păstrat că s-ar putea să devină relicve istorice, la cum evoluează tehnologia.

Şi revenind în zilele noastre, am schimbat nişte vorbe pe chat cu filipinezul. În primul rând mă interesa cum a ajuns el la Lavinia Writing Corner! Şi mi-a mărturisit băiatul, devenit între timp bărbat însurat şi cu copil, cum s-a gândit el la mine toată vieţişoara lui, cum a ţinut el poza cu mine în portofel până când s-a însurat (poză pe care o laminase, să nu se deterioreze), şi cum m-a căutat el pe google fără încetare, de când s-a inventat google şi până când m-a găsit, în sfârşit. Acum, ce să zic? E şi ăsta un scop în viaţă. S-o cauţi pe Lavinia din Craiova pe net, chiar dacă tu eşti de fel din Filipine. E din ce în ce mai clar că stârnesc pasiuni eterne la nivel mondial.

Pe lângă faptul că mi s-a părut uşor sărit de pe fix omul, în sensul că se trezea noaptea din somn să vorbească cu mine pe FB deşi nu prea aveam ce să ne spunem, mi s-a mai părut şi aşa, cum să zic, uşor meltean, după vorbă şi după portul din pozele de pe FB. Melteni am destui în jurul meu, sincer nu le duc lipsa, aşa că am zis că un meltean virtual din Filipine e chiar inutil în viaţa mea. Şi drept urmare, i-am cam dat cu flit. Doar că omul e insistent. Nu se lasă. Îmi scrie mesaje zilnic iar sâmbătă m-a sunat pe Viber. Habar n-am când i-am dat numărul meu, probabil în entuziasmul regăsirii n-am ştiut ce fac. Am răspuns, că n-am ştiut că e el. Şi printre nişte cotcodacuri şi alte sunete specifice păsăretului de curte (cred că mă suna din coteţul găinilor, să nu-l prindă nevasta) mi-a spus emoţionat că e EL. La care eu i-am zis că am treabă şi că nu pot să vorbesc. A înţeles omul, a închis şi mi-a mai trimis un triliard de mesaje pe FB. A, în caz că vă întrebaţi de ce are coteţ de păsări, să ştiţi că îi plac luptele cu cocoşi. Oribil.

Asta fu cu Salonic şi cu Facebook. Mâine vă spun cum nu-mi mai ajungea Toronto după două luni de stat în el. Pupici! :)

Monday, April 22, 2013

Raport de teren: ce făcui eu în weekend



Eu, sâmbătă, am încercat să mă trezesc devreme, dar n-am putut aşa că m-am trezit mai târziu, mi-am băut cafeaua şi am purces spre capitala ţării, care nu-i departe, doar la 210 km de cale ferată, dar CFR-ul e dat naibilui și e pus pe bătut recorduri aşa că am ajuns acolo după vreo patru ore. În tren nu mi s-a întâmplat nimic senzaţional că am citit. Vecinul de vizavi citea o carte cu bancuri şi să mor dacă a zâmbit vreodată. Eu am zâmbit mai mult şi citeam Virginia Woolf. Bine, eu zâmbeam de ce îmi aduceam aminte, nu de scriitura Virginiei, dar aşa, ca fază.

Cum am ajuns în capitală, direct la Antipa m-am dus, să văd The Human Body. Nu a fost nimeni impresionat de legitimaţia mea de la Muzeul Olteniei, pe care eu am prezentat-o cu maximă emfază, de ai fi zis că-s luată în spaţiu la The British Museum, şi alta nu. Aşa că am plătit intrarea, ce să fac? Dar a făcut toţi banii.

Mie de mică mi-a plăcut să învăţ despre ce are omul în el. Când am făcut operaţie de apendicită, la 13 ani, l-am rugat pe doctor să îmi facă anestezie locală, să văd şi eu ce-mi face. A zis că da, da şi m-am trezit peste trei ore. Vroiam sarmale şi eram supărată că o să pierd ultimul episod din Dallas, cu internarea mea în spital. În fine…

Mi-a plăcut expoziţia. “Cadavrele” alea mult hulite sunt foarte mişto, li se văd genele, sprâncenele şi chiar şi părul din fund. Habar nu aveam că, deși nici nu-l simt, ficatul nostru este atât de mare, în timp ce ovarele alea cât nişte căcăreze îmi provoacă uneori nişte dureri atât de atroce, că îmi vine să îmi bag mâinile în burtă şi să mi le scot aşa, pe viu. Am aflat că după vârsta de 40 de ani începem să pierdem din înălţime cam 3.81 cm pe an. Deci la 50 de ani voi fi Degeţica, ca să stiţi. E ok. Eu sunt mişto oricum. Şi cică oamenii cu IQ-ul mai dezvoltat, visează mai mult decât restul. Acum îmi explic visele mele colorate şi science-fiction. Le am de deşteaptă ce sunt.

Nu este nimic traumatizant la această expoziţie. Am urmărit reacţia copiilor şi erau toţi fascinaţi. Le arătau părinţilor ce oase şi muşchi au învăţat ei la şcoală. Este o expoziţie spectaculoasă şi educativă. În ce îi priveşte pe răzvrătiţii ăia de afară care strâng semnături pentru închiderea expoziţiei, cred că sunt plătiţi de BOR. Păi dacă sunt moartă, ce mai contează că putrezesc în pământ sau că devin material educativ? Sincer, eu prefer varianta a doua. Ca perspectivă, mi-ar plăcea mai mult să se uite oamenii la mine, decât să mă mănânce viermii.

După ce am terminat cu The Human Body, am căscat gura la expoziţia permanentă a muzeului. Aici am avut acces gratuit, graţie şi datorită job-ului meu plictisitor de la Muzeul Olteniei.  Nu ştiu cât am economisit, că nu ştiu cât e intrarea în mod normal, dar mor după gratuităţi, orice fel de gratuităţi.

This is how I roll
Ideea e că după ce m-am plimbat atâtea ore printre fiinţe împăiate, îmbălsămate, jupuite, secţionate, mi-am dat seama că viaţa este scurtă şi prin urmare am plecat să beau o bere în Centrul Vechi, cu nişte bloggeri mişto. Când am primit prima bere, am sărit de fund în sus că eu nu beau domne bere cu 0% alcool. Mi-au spus comesenii să beau liniştită, că are 7% alcool. Şi aşa am făcut şi bine am făcut că praf m-am făcut. Dar asta mai spre sfârşit. La început am făcut cunoştinţă cu Chinezu, care e un om mişto de tot, plin de viaţă şi de idei, apoi i-am cunoscut după cum urmează: pe Ianculescu Himself, care este un gentleman desăvârşit şi când i-am spus că aş vrea să ajung la budă fără să se vadă că am mersul mai clătinat, că nu ştiu pe unde s-o iau şi cum să mă întorc, m-a însoţit galant, ca pe o lady in distress ce eram, pe Andreea care m-a dus şi ea la budă şi dacă aş fi ştiut ce înaltă e, nu cred că mă mai duceam (eu sunt cam cât picioarele ei, aşa), pe Haotik, care doamne, cât vorbeşte, a trebuit să-i zică să mai tacă, pentru că n-aveam loc de el şi asta nu mi se întâmplă des, pe Roxana care este frumoasă de tot, parcă e o păpuşică de porţelan şi pe Manafu despre care am reţinut doar că are simţul umorului şi gropiţe, că am conversat cu el pe la a treia bere, care mi-a fost şi aproape fatală. Au mai fost și alții dar nu i-am întrebat de vorbă, că eu sunt mai timidă din fire, mă știți doar.

Mai rămăsesem doar eu cu Roxana la berea cu băieţii, când a venit să mă recupereze prietenul Bogdan, că eu nu mai ştiam nici să ies din cârciumă, darămite să şi ajung în Drumul Taberei. La Craiova nici atât. Şi cică am făcut spectacol şi pe stradă şi în taxi, şi mai ales în taxi, că mi s-a părut mie că taximetristul seamănă cu un indian şi l-am botezat Raj şi l-am întrebat dacă e din Punjab şi am vrut să-i dau şi-o bere cică. De ce știu eu cuvinte precum Punjab atunci când sunt băută, nu pot să-mi explic.

Mi-a dat Bogdan să mănânc şi zice el că n-am mâncat ci am înfulecat şi acum îi pare rău că nu m-a filmat. Şi mie. A doua zi m-am trezit foarte bine, mare noroc am că după ce beau mai mult decât e cazul nu sunt mahmură a doua zi. Am ieşit la o cafea cu Bogdan, o ultimă cafea în capitală până data viitoare, prilej cu care am aflat cum poţi să rămâi cu cicatrice la deget în urma unui concurs de scuipat. Dar asta e altă poveste. 


Thursday, April 18, 2013

Londoneza la Craiova (adică a venit sora mea mai mică în vizită). O completare.


Băi lume, mi s-a supărat sora. Da' rău! Rău de tot! Cică de ce nu scriu exhaustiv despre ea? Bine, asta cu exhuastiv am băgat-o de la mine, că ea nu cred că ştie ce înseamnă, nu de alta, dar străinătatea te face să îţi uiţi graiul matern. Cunoaştem atâţia fotbalişti în această situaţie. În fine, ea s-a exprimat mai plastic, aşa, şi cred că s-a şi încruntat, ofticată, dar nu am cum să ştiu precis, că mi-a trimis mesaj cu supărarea. Cică:

-    Fată, scriitoarea lu' peşte, da' de caiet de ce n-ai zis?

Şi aşa e, are dreptate asta mică. În postarea despre şederea ei la Craiova nu v-am povestit despre caiet. Tocmai despre caiet!

Aşadar…când şi-a despachetat sora calabalâcul, am observat un caiet. Mii de gânduri mi s-au învălmăşit în creier: ţine jurnal, s-a apucat de scris, a devenit organizată şi are agendă etc. Ca să nu-mi obosesc neuronii şi aşa extenuaţi, am zis că mai bine întreb, să ştiu o treabă:
-          Ce e, fată, ăsta?
-      Caietul meu de reţete.

Deschid curioasă şi văd pe prima pagină: salată boeuf. Dau pagina…nimic. Atât. Ditamai caietul pentru o reţetă. Şi nu orice reţetă, ci reţetă pentru salata boeuf, pentru care nici nu credeam că îţi trebuie reţetă. Adică, sunt legume tocate, frate! Mă rog. Dar de ce e doar o reţetă, totuşi? Păi, poate vrea să strângă şi altele, nu? În fond şi la urma urmei, cine-s eu să judec, eu, tocmai eu, care gătesc după ureche şi după ce-am în frigider, de nici o mâncare nu-mi seamănă cu alta, în sensul că fiecare ciorbă e mai bună decât precedenta?

Ei, şi uite aşa trecură zilele una după alta şi se aşternu praful pe caietul uitat pe pervazul ferestrei, că soră-mea mai avea şi altă treabă decât să culeagă reţete culinare, că doar vizitele la medici nu se fac singure.

Până când într-o seară a venit glorioasă acasă, agitând două cărţi:
-         Mă apuc de învăţat la franceză. Gata!

No bun, s-a aşezat ea în vârful patului cu cărţile în braţe, şi s-a tot foit până când şi-a dat seama ce-i lipseşte:
-         N-am pix!

Îi dau repede un pix, în încercarea umilă de a-i satisface setea de cunoaştere. Dar n-a fost bun. Avea ea altul mai bun. S-a dat jos din vârful patului, a cotrobăit prin geantă, a găsit pixul ideal pentru învăţat la franceză, s-a suit înapoi în vârful patului. Şi iar a început foiala. Ceva, ceva tot lipsea…
-         Fată, n-am caiet!

Sar repede să caut caiet surorii dornice de învăţătură. Îi prezint toate alternativele: agende, caiete, carneţele, tot-tot ce aveam eu prin casă. Nu domne, n-au fost bune. Că avea ea un caiet neînceput dintr-a doişpea, cum, nu mai e? Adică i-am aruncat caietul, sau ce? Nu au trecut nici zece ani în cap de când a terminat liceul! Şi apropo, ea chiar nu are dreptul la nimic în casa ei, în care nu mai locuieşte de câţiva ani? Gata, cum am plecat, am şters orice urmă a existenţei ei?

Am reuşit până la urmă să găsesc un caiet studenţesc care “da, parcă e ala din a doişpea dar nu sunt sigură” şi să depăşim momentul tensionat, înainte să ne luăm de păr. Nu că am face asta vreodată, nu, niciodată.

Cu sora mai mică dotată corespunzător pentru studiu, dau să mă aşez şi eu, să fac linişte şi să îmi văd de ale mele:
-         Da’ cartea aia albastră după care învăţam eu în clasa a opta, unde e?
-         Păi nu îţi cumpăraşi azi cărţi noi?
-         O vreau şi pe aia. Mi-ai aruncat-o, nu?
-         Auzi, hai să îţi dau materialele mele după care care învăţ eu la franceză, vrei? propun eu cu diplomaţie,încercând să împiedic apariţia unui nou val de tensiune.
-         Daaaaa, dă-mi-le pe toaaaateeee, ţipă sora pătrunsă de nestăvilită sete de cunoaştere. 

Aşa că îi pun în braţe după cum urmează: o carte cu conjugări de verbe, un ghid Oxford, o carte găsită printr-un dulap (asta e cartea mea dintr-a opta! n-ai aruncat-o! ce bine!), caietele mele de notiţe, laptopul deschis la un curs interactiv şi franceza pentru idioţi deschisă într-un fişier separat. Nici nu se mai vedea soră-mea de atâta material didactic. I-am promis că mâine îi aduc şi caietele pe care le am la birou, numai să se apuce mai repede de învăţat şi să nu mai vorbească, să îmi mai aud şi eu gândurile din cap.

Şi cum îmi ascultam eu gândurile din cap, mă uitam la ea. Răsfoia încruntată, se gândea, iar răsfoia. Până la urmă a deschis caietul, a contemplat prima pagină şi a zis:

-  Nu-mi place caietul ăsta. Mai bine iau caietul de reţete. Mi-l dai, te rog?

Mă ridic, îl iau, i-l dau, îl deschide, se uită la el, rupe foaia cu reţeta de salată boeuf, o aruncă pe covor, iar răsfoieşte cărţi, caiete, contemplă pagina albă, o netezeşte cu mâna, se încruntă, iar o netezeşte şi în sfârşit scrie:  LE NOM.

Zic, taci că începe. Dar nu. Se uită la titlu de aproape, de departe, îşi dă capul când spre stânga, când spre dreapta, se încruntă iar, se mai foieşte puţin şi într-un târziu îşi dă seama ce lipseşte. Subliniază titlul cu sârg, că asta lipsea, domne, nu era titlul subliniat. Abia după ce e titlul subliniat şi contemplat din toate unghiurile,  pare şi ea mulţumită. Pare…
-         Fată, marker ai?

Mă ridic, caut şi îi dau un marker.
-         E galben…
-         Da…
-         Vreau verde!
-         N-am!

Stupoare!

-         Păi şi eu ce fac?
-         Subliniezi cu galben?
-         Nu-i acelaşi lucru…
-         Auzi, fată? Ia mai du-te-n…
-         Shhhh, taci că învăţ!


După care a fost relativ linişte preţ de vreo două pagini. Apoi se opreşte şi zice: 

- Nu mai pot să scriu, îmi obosiră ochii. Mâine mă duc să-mi fac control la ochi. Cred că trebuie să îmi schimb ochelarii. Ştii doar că am miopia intelectualului!

Aşa că a închis cărţi, caiete şi a început să vorbească. Mult…

A doua zi a venit acasă cu ochelari noi, căci da, avusese dreptate, îi crescuse miopia intelectualului şi bonus, avea cu ea şi rezultatul la analizele de sânge. Avea colesterolul mărit aşa că s-a apucat să caute pe net reţete culinare pentru scăderea colesterolului. Dar trebuia să le noteze undeva, evident.

- Îmi dai caietul de franceză, te rog? Că rup foaia aia scrisă şi îl fac caiet de colesterol.

Şi aşa a făcut. A rupt LE NOM şi a scris COLESTEROL. Şi atât, că s-a luat cu altele. Nu mai ştiu cu ce. Cred că nici ea. Adică sigur.

Wednesday, April 17, 2013

Cei de la TOYOTA CRAIOVA mi-au supărat un prieten

Un prieten m-a rugat să public rândurile de mai jos. Nu am permis şi nici maşină şi de câte ori aud poveşti din astea îmi dau seama că e foarte bine că nu am. Zenul meu este prea sensibil şi delicat, atât de sensibil şi delicat că nişte probleme de service i-ar fi fatale. Sunt pieton şi asta e suficient de solicitant:)

Voi ce părere aveţi? Aţi trecut prin situaţii similare?

"In urmatoarele randuri o sa va povestesc o mica experienta traita cu dealer-ul Toyota din Craiova. Nu stiu cati dintre posesorii de Toyota din Craiova s-au apucat sa aloce timp si energie pentru a-i avertiza pe altii sa incerce sa evite service-ul autorizat TOYOTA din Craiova, dar ma indoiesc ca aceasta este prima plangere despre acest service . Din motive de natura juridica, nu voi mentiona nume sau firme .

Sa revenim la intamplare. Am schimbat anvelopele de iarna cu cele de vara, la un alt service decât cel care se ocupă in general de masina mea, fiind singurul pe care l-am gasit deschis duminica. Cei care mi-au schimbat anvelopele mi-au deformat aripile fata, la imbinarea cu pragul, din cauza unei proaste pozitionari a cricului. Cu toate astea, respectivii  au avut decenta de a-si asuma eroarea si de a-mi oferi o nota de constatare scrisa, stampilata si semnata in care se mentionau pagubele, cu promisiunea ca vor suporta contravaloarea reparatiilor, pe baza de factura si deviz.

De aici incolo incep chinul, drumurile si nervii. Considerand ca cei mai in masura sa rezolve problema sunt, evident, reprezantantii TOYOTA in teritoriu, ajung cu recomandari (ca in Romania) la cei desemnati de TOYOTA sa le reprezinte numele la nivel local. Lasand la o parte discutiile intre angajati, in fata clientului, discutii care nu au nici un rost si nici o relevanta si denota o lipsa de profesionalism, sunt pus sa platesc 25 de ron (aprox 5 eur) doar pentru a primi un deviz estimativ legat de costul reparatiei. Astfel, fara ca masina sa fii facut vreun centimetru in interiorul service-ului, mi se listeaza un deviz pe 6 pagini si sunt pus sa platesc cei 5 eur pentru care nu mi se ofera bon fiscal. Valoarea devizului se ridica la suma de 100 de eur. Mentionez ca reprezentantul TOYOTA dorea sa efectueze reparatia prin demontarea totala a celor 2 aripi fata, implicand o serie de operatiuni precum reglare faruri, inlocuire chedere si relipire insonorizari aripa.

As fi vrut sa pot sa va ofer ceva poze pentru a vedea ce era de facut exact, dar, din pacate nu am. Totusi, am peste 300 000 km la volan si o pasiune pentru masini (am avut noua masini pana in prezent) si deci am ceva idee despre ce inseamna cam orice reparatie la o masina. Am ales TOYOTA strict din considerente tehnice legate de fiabilitatea marcii, service-are si pentru concurenta pe care o face aceasta marca de prestigiu celorlalti producatori de talie mondiala precum BMW, MERCEDES sau AUDI, prin calitatea produselor sale. 

In final toata problema a fost rezolvata in cel mai profesionist mod posibil, prin simpla desprindere a aripii prin indepartarea a 2 suruburi situate sub pragul masinii, indreptarea imbinarii pragului de caroserie si reprinderea aripii de acesta repozitionand clemele de plastic ale contraaripii la pozitia initiala, cu aripile cazand la dunga perfecta, cu insonorizorile la locul lor, cu protectiile de plastic de sub masina asezate la pozitie, folosind prinderile originale ale masinii si toate astea cu un cost de 15 eur şi o durata a reparatiei de 15-20 minute.

Nu are rost sa dau amanunte despre cei care au rezolvat problema mea, oamenii bine pregatiti de la service-ul la care apelez de ani de zile, oameni care au facut din pasiunea pentru masini o afacere profitabila.  Tot ceea ce vreau sa subliniez este faptul ca in Romania, din diverse cauze, firme de talie mondiala sunt batjocorite de nepriceperea angajatilor. Nu am o problema cu tara mea, imi iubesc tara, dar am o problema cu cei care permit sa fie reprezentati de angajati slab pregatiti, asa cum sunt angajatii TOYOTA Craiova. Este inadmisibil pentru TOYOTA sa permita sa fie reprezentata in acest fel, oriunde in lume. 

Eu am invatat sa imi rezolv problemele singur dar am sperat ca alegand TOYOTA voi avea de aceasta data parte sprijin profesionist, de maxima calitate si in timp scurt. Ma voi gandi cu mare atentie daca urmatoarea masina pe care o voi achizitiona va fi un LEXUS asa cum imi doresc sau ma  voi intoarce spre constructorii germani, care cel putin la nivel local, se pare ca sunt reprezentati la un nivel profesionist.

Ca sa inchei, TOYOTA INTERNATIONAL , cred ca reprezentantele tale trebuie sa ofere servicii  pe masura calitatii masinilor tale, astfel incat atat compania cat si clientii sa aiba de castigat."

Later edit: Prietenul meu a fost contactat telefonic, atât de TOYOTA Craiova cât şi de TOYOTA România. I s-au cerut detalii despre incident şi i s-au prezentat scuze. Prietenul meu a acceptat scuzele şi rămâne în continuare fan al produselor TOYOTA, cu speranţa că departamentul de relaţii cu clienţii va oferi servicii din ce în ce mai bune. Având în vedere reacţia foarte promptă de altfel, am putea spune că voinţă şi potenţial există. În ce mă priveşte pe mine, rămân pieton, că parcă am mai puţină bătaie de cap :)

Tuesday, April 16, 2013

Vroiam să vă spun că azi mă închinai. Cu toate mâinile şi picioarele şi cu limba în cerul gurii.

Ei şi cum survolam eu aşa news feed-ul la cafea, văd o ştire cu un link care mă duce la acest articol. Îl citii cu gura căscată și cu extraordinar de mare atenție, jur pe roşu, dar tot nu înţelesei de ce masturbarea e maladia secolului 21. Habar n-aveam că SIDA şi cancerul au fost detronate de masturbare. Deci, breaking news, da?

Să vă spicuiesc câte ceva:

Masturbarea este o patimă mai răspândită printre băieți. Sunt și multe fete care săvârșesc acest păcat, însă datorită firii lor sensibile, aplecate spre tandrețe, ele sunt deobicei mai ferite. Fetele au și instinctul matern care le ajută să-și orienteze energia în alte direcții. Băieții în schimb sunt mai aprinși spre desfrânare, iar având o fire mai puțin sensibilă decât a fetelor sunt mai dornici de plăceri trupești.


În primul rând, ori e păcat ori e boală, că nu mai pricep nimic? În al doilea rând, fata care săvârseşte păcatul/maladia se pare că e insensibilă, lipsită de tandreţe şi de instinct matern, iar bărbaţii toţi au o predispoziţie dumnezeiască spre desfrânare. Fuck, eram precisă!

Practic, un bărbat care se masturbează uitându-se la o femeie goală face sex cu ”ea” în mintea lui. Neîntemeindu-se sufletește aceste relații sexuale, bărbatul va avea nevoie de noutate, și va viziona alte și alte femei goale. Practic un dependent de masturbare, face în câțiva ani sex cu zeci și sute de femei virtuale... poate chiar mii, în funcție de intensitatea patimii lui.
Acum, gândiți-vă fetelor, ce se întâmplă cu un băiat cu care voi vă căsătoriți, el având la nivel mental contact sexual cu sute de femei?

În cazul în care n-aţi priceput, voi toţi cei care vă masturbaţi cu gândul la Angelina sau la vecina de la 3, practic le futeţi mental pe Angelina şi vecina de la 3. Eu una, am futut mental aproape toţi actorii de la Hollywood, chiar şi pe cei gay, cu unii am chiar o relație mentală de lungă durată, de exemplu cu Enrique Iglesias, pe care îl fut mental chiar acum, în timp ce scriu. Nu vă imaginaţi cum îl fut mental pe Enrique, că vă apucaţi să păcătuiţi cu mine în gând, adică să mă futeţi mental şi dăm în altele, adică în sex în grup mental. Oricum, ideea e că eu nu am instinct matern şi sunt foarte, foarte bolnavă, adică sufăr de maladia secolului 21. Clar, nu?

Dacă vi se pare că un act sexual la nivel mental e puțin lucru, atunci vă doi descrie puțin lucrurile, ca să înțelegi la ce mă refer. Un bărbat dependent de masturbare a văzut la viața lui foarte mulți sâni goi, funduri goale, picioare desfăcute, a văzut ”n” poziții sexuale, ”n” locuri în care poți face sex, a văzut perversiuni, a văzut și învățat multe gesturi sexuale degradante pe care va încerca să le transpună în practică atunci când va avea ocazia.

Aici nu pricep cu ce mă degradează pe mine unul care are idee ce să facă în pat, chiar dacă doar din filme. Bogdaproste, mai degrabă. Dar mă rog. Eu mă duc în iad în toate religiile. Şi mai sunt şi bolnavă. Am maladia secolului 21, vă spusei. 

Printre altele mai zice acolo că dacă te masturbezi, vei ajunge să îţi înşeli nevasta, s-o baţi. vei da în patima drogurilor şi a alcoolului, că doar de la masturbare la cocaină e doar un pas, nu?

Şi îmi plăcu asta îndeosebi: Un astfel de bărbat își va chinui femeia seară de seară, contrar voii ei...
În această propoziţie, un singur lucru e clar, anume că autorul nu se referă la mine, când vorbeşte de femeia chinuită. Chinuri din astea, zău, să mori în ele şi alta nu. 

În fine, ideea e că fetele sunt sfătuite să nu se mărite cu masturbatori că masturbarea distruge tot: viaţă, suflet, serviciu. Şi fetele sunt sfătuite să îi testeze pe bărbaţi, să îi oblige la abstinenţă până la căsătorie. Da, fetelor, aşa să faceţi pentru că fix asta este metoda prin care faci un bărbat să nu se masturbeze. Sau să nu înşele. Doamne ajută!

Eu am doar o singură întrebare pentru autor: cum recunosc masturbatorul? Care sunt simptomele maladiei, adică?
A, şi mi-a plăcut comentariul unui cititor care l-a felicitat pe autor pentru alegerea pozei, deosebit de potrivită pentru articol. Cu asta chiar sunt de acord. Poza este elocventă:) O mână mai spală pe alta din când în când, dacă înţelegeţi ce vreau să zic...

Monday, April 15, 2013

Londoneza la Craiova (adică a venit sora mea mai mică în vizită)


Eu, dacă nu scriu pe blog înseamnă ori că sunt bolnavă, ori că mi-e lene, ori că fac vreo aroganţă care mă ţine ocupată fizic şi psihic. Sau altceva. De exemplu, în ultimul timp nu am mai scris pe blog pentru că două săptămâni a fost soră-mea în vizită, apoi încă două săptămâni mi-am revenit după vizita ei.

Sora mea mai mică a avut două săptămâni pline la Craiova: a dormit, s-a tuns, a mâncat, s-a dus pe la doctori, care, ca de obicei nu i-au găsit nimic aşa că începuse serios să se gândească să îşi facă un full body scan, după care am început eu să bănuiesc că am cel puţin o tumoare pe creier şi atunci toată atenţia ei s-a concentrat asupra mea, imediat după ce i-a trecut invidia că s-ar putea să fac o boală fatală înaintea ei. Tocmai o rugam frumos, dacă o fi să mor, să-l cheme pe Seinfeld să întreţină gloata cu nişte poante, să mă duc cum am trăit, adică râzând, când a decretat solemn că ea nu mai pleacă niciunde şi rămâne acasă să aibă grijă de mine, fie ce-o fi. Atunci mi-a trecut potenţiala tumoare la fel cum apăruse, adică brusc. Că eu, bolnavă, nebolnavă, am nevoie de intimitatea mea şi de linişte. Ceea ce cu sora mea mai mică e imposibil să ai, adică la linişte mă refer, că vorbeşte mai mult ca mine, ceea ce o mare, mare realizare şi mai priveşte şi la televizor ceea ce creierii mei nu mai suportă de multă vreme, mai ales dacă televizorul pornit nu e pe mute.

Ce peripeţii a avut sora mea mai mică, poate vă întrebaţi.  Păi, cum mergea ea aşa pe un trotuar, a dat cu capul într-un indicator, pe care nu l-a văzut. Dar asta parcă v-am mai spus. Da, sigur v-am mai spus. În plus, a avut nenumărate aventuri cu telecomanda, pe care n-o găsea niciodată, aşa că televizorul rămânea ore în şir pe emisiuni cu mame care se schimbă între ele, soacre care îşi caută gineri sau nurori, telenovele mexicane, coreene sau indiene şi mai ştiu eu ce alte atrocităţi. Sau, şi mai rău, rămânea cu orele pe programele de ştiri, prilej cu care am băgat de seamă că nu mai există ştiri ci tocşouri în care urlă toată lumea la toată lumea, de zici că s-au relocat spitalele de nebuni în platourile de filmare.

În rest, soră-mea s-a gândit. Când se gândeşte, soră-mea se opreşte din orice activitate şi rămâne prosternată, cu ochii în gol. Eu, na, ca orice soră mai mare, pe de o parte mă îngrijorez, pe de altă parte mă gândesc că experimentează atacul cerebral mult aşteptat, aşa că întreb timid, să nu deranjez: “Ce faci, fată?” şi ea zice: “Nimic, mă gândesc.” Dar într-o zi m-a scos din ale mele, cât sunt eu de zen şi de feng shui. Pe la 10 seara aşa, ora la care eu de regulă mă bag în pat cu ochii în laptop, uitându-mă la “According cu Jim”, că pe serialul ăsta adorm eu cel mai bine, pe ăsta şi pe „Reba”, mai exact, o aud pe soră-mea de la capătul celălalt al patului unde era claustrată (a dormit în patul meu, dar la picioarele mele, că doarme urât fata asta, ceva de speriat):
-      Fată, îmi dai şi mie laptopul să mă uit la Gothika, te rog frumos? (e politicoasă ea, asa, de fel).
-      Fată, ţi-am luat Gothika acum o săptămână. Şi stai acasă singură, doar tu şi laptopul toată ziua, cât sunt eu dusă cu sorcova.
-      N-am avut timp, fată, că am fost pe la doctori.
-      Ok, dar azi n-ai fost niciunde. Ce ai făcut toată ziua?
-     M-am gândit dacă să mă duc la Bucureşti cu trenul sau cu microbuzul. A fost complicat. Dacă nu m-aş fi gândit bine de tot, aş fi riscat să pierd mâine avionul.

Şi nu i-am dat laptopul. Totul până la somnul meu, mă înţelegeţi. I-am explicat că au şi la Londra invenţia asta nemaipomenită, numită internet, cu ajutorul căreia poţi descărca filme de pe torente. Şi nu a pierdut avionul, deci înseamnă că s-a gândit bine. Mult şi bine, ca să zic aşa.

În rest, am mai făcut treburi de fetiţe, adică circuitul hainelor în natură, gen ia tu asta că mie nu îmi mai place, vai dar ce drăguţă e asta, nu mi-o dai mie, vai dar de când caut aşa ceva şi nu găsesc etc. iar eu, personal, am făcut treişpe cafele în paişpe zile. Pentru ea. Că imediat ce mă ridicam din pat, începea să mormăie: "cafeaaaaa". Dacă mă făceam că n-aud, începea să îmi trimită mesaje pe toate platformele media, aproape simultan. Nu ştiu dacă ştiţi cum e să vă sune toate ringtonurile în acelaşi timp: whatsapp, sms, facebook, viber, skype. E naşpa, vă spun eu. Mai ales dacă sună la la prima oră când nu ai apucat încă să treci peste faza în care îţi înjuri locul de muncă din cauza căruia nu poţi tu să dormi până la 10. Fază peste care eu trec abia după ce mănânc de prânz, ca să fiu sinceră. Aaaa, şi într-o dimineaţă, am uitat să-i îndulcesc surorii cafeaua. Şi cum mergeam eu agale pe stradă, primesc mesaje pe toate platformele media. A doua oară în dimineaţa aia. Cică: ”N-are zahăr.”  

Şi cam asta fu cu sora. Sper că vă placu. Ei nu o să-i placă şi o să ma pună să şterg. Eu nu o să şterg şi ea n-o să mai vorbească niciodată cu mine. Că aşa face de câte ori scriu despre ea.