Căutare

Friday, February 24, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 11 (şi ultima)


Este 24 februarie. Astăzi este Dragobetele, sărbatoarea îndrăgostiţilor la români, dar şi ultima zi a acestui proiect foarte personal, dedicat iubirii. 

Iubirea are multe feluri şi culori şi face lumea să fie mai frumoasă. De Valentine's Day şi de Dragobete, oamenii sărbătoresc iubirea de cuplu, uitând de toată dragostea de care au parte în fiecare zi, în atâtea şi atâtea forme. 

Aceste posturi au fost zece momente de sinceritate, în care mi-am pus cîteva bucăţele de suflet pe tavă. Din lectura lor,  reiese că sunt o fată tare leneşă, că îmi place să stau tolănită, în pat sau pe prosop la plajă, că îmi place să mă plimb de nebună prin oraşe pe care nu le cunosc, fără să citesc despre ele pe google şi fără ca măcar să car o hartă cu mine, pentru orice eventualitate. Sunt uşor ciudată, pentru că sunt îndrăgostită iremediabil de America de Sud, o parte a lumii în care de fapt, n-am pus piciorul vreodată. Îmi place să contemplu mări, oceane, lacuri, dar fac atac de panică dacă mă urc într-o barcă sau pe un pod. Iau viaţa ca pe o glumă bună, fac haz de necaz, îmi amintesc cu drag de iubirile demult apuse, îmi place să fiu îndrăgostită dar refuz să sufăr din dragoste.  Îmi mai place să scriu, chestii nu prea serioase, ce-i drept. În textele mele, îi caricaturizez cu dragoste pe cei dragi şi scot ce este mai rău din cei care mă supără. 

Acestea sunt o parte dintre iubirile mele, ele îmi fac lumea să se învârtească. Bineînţeles că eu sunt mai mult decât atât. Mult, mult mai mult. Şi iubirea mea nu are margini. Iubesc atât de multe lucruri, concrete sau abstracte, că probabil, dacă aş scrie un post pe zi, până la sfârşitul vieţii mele, tot nu le-aş termina. Deşi eu o să trăiesc mult.

Thursday, February 23, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 10

Îmi place să fiu îndrăgostită. Eu spre deosebire de alţi oameni, cum ar fi de pildă sora mea mai mică, rămân în rândul lumii când mă îndrăgostesc. Adică, dorm noaptea, am poftă de mâncare,  nu mă apuc să îmi caut rochie de mireasă, capul îmi rămâne pe umeri şi picioarele pe pământ. Dar, diferenţa este că încep să îl includ şi pe el îm gândurile mele. Nu mai sunt doar Eu, suntem Noi. Şi cu asta am spus tot.

În cazul în care, din varii motive,  relaţia se destramă în timp ce eu sunt încă îndrăgostită, în continuare îmi păstrez cumpătul, mănânc, dorm, îmi văd de ale mele,  dar mă gândesc din ce în ce mai mult la mine,din ce în ce mai puţin la el, aproape deloc la noi şi aştept să treacă iubirea, că în viaţă toate trec. După care, sunt ca nouă şi gata să mă îndrăgostesc din nou. Simplu ca bună ziua! 


Peştera lui Hercule la Oceanul Atlantic, în Tanger, Maroc. Un loc numai bun de îndrăgosteală:)

Wednesday, February 22, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 9

Îmi place să scriu. Scriu de când eram mică pitică. Cred că prima dată am simţit nevoia să mă exprim în scris când aveam vreo 12 ani. Scriam poezii, am scris o poveste cu doi fraţi care, după ora de culcare, călătoreau pe tot globul cu ajutorul unei hărţi fermecate (aveam dor de ducă în picioare de mică, se pare), apoi m-am apucat să scriu un roman despre o fată Beatrice, care avea fel şi fel de aventuri cu prietenii ei (mai precis, făcea tot ce n-aveam eu voie). Am abandonat proiectul după ce părinţii mei mi-au spus să termin cu prostiile şi să pun mâna să învăţ, să mă fac om. 

Am continuat totuşi să scriu nişte poezii lacrimogene şi nişte texte siropoase cu mult prea multe metafore şi epitete pompoase, despre viaţă, stele, dragoste şi alte noţiuni despre care oricum n-aveam habar. În şcoala generală aveam chiar un mic biznis. Făceam compunerile colegilor mai puţin înzestraţi la limba şi literatura română şi primeam la schimb gumă de mestecat, sticksuri, biscuiţi şi pufuleţi. Meritam, pentru că scriam şi zece compuneri diferite având ca temă toamna sau mama sau oraşul meu. Nu era chiar aşa de simplu.

În liceu, am publicat câteva dintre capodoperele mele sentimentale în revista liceului, dar asta nu era aşa mare realizare. Era un liceu cu profil uman şi numai cine nu vroia, nu publica. În timpul facultăţii, o dată cu intrarea în câmpul muncii, mi-au fugit şi muzele pe pustii. Am mai avut totuşi câteva momente de glorie, cu operele mele târzii, scrise după absolvirea liceului, pe care sora mea mai mică şi le-a asumat şi le-a dat spre publicare la revista liceului. Au fost foarte lăudate şi sora mea mai mică a fost considerată deosebit de talentată.

Am început să scriu iar în 2010. Motivul? Să fac puțin mişto de sora mea mai mică. Mă tot acuza de insensibilitate şi răceală, vizavi de dragoste. Adică dacă nu plâng ca proasta şi nu mă exaltez toată când am un iubit, sau dacă nu mor cu zile când mă despart  de EL, este cât se poate de clar: sunt insensibilă și lipsită de suflet. Aşa că am scris un material foarte romatic şi suav şi i l-am trimis pe email. Peste zece minute, m-a sunat cu vocea tremurândă: 
Ea: Fată, ce frumos. Am citit de două ori şi am avut şi o lacrimă în colţul ochiului. Cine  a scris? 
Eu (topindu-mă de râs): Eu am scris, fată. 
Ea: Du-te fată, că n-aveai cum. Trebuie să ai suflet ca să scrii aşa.

Am continuat să scriu în acelaşi registru sentimental şi siropos. Scrierile au fost primite cu neîncredere, gen: "Cum, tu ai scris asta?" Sătulă de atâta scepticism şi oricum plictisită de miorlăiala aia, m-am apucat să scriu cum îmi place mie: rece, tăios, sarcastic, arogant. Mai bag şi câte o bucată sentimentală pe ici pe colo, ca să reamintesc cititorilor că am şi eu suflet, pe undeva, pe acolo, prin adâncuri.

Acum scriu ca să spun poveştile care cresc în mine. Sunt înconjurată de oameni cărora li se întâmplă lucruri neobişnuite. Sau poate par neobişnuite pentru că aşa le văd eu. Un prieten mi-a zis cândva că eu am o poveste pentru orice. Că orice îi povestesc pare inedit sau spectaculos. Nu ştiu cum stă treaba de fapt. Ştiu că îmi place să relatez întâmplări şi ştiu că le dau o notă de senzaţional pentru că hiperbolizez mult. Nu fac asta pentru că vreau ci pentru că aşa îmi iese mie povestea pe gură. Aşa mi-o amintesc eu şi recunosc, pe unde nu-mi amintesc, mai aduc eu completări personale. Unii poate zic că sunt mincinoasă. Eu zic că sunt povestitoare. 

P.S. Sora mea mai mică, deşi  siropoasă ca un ecler, n-a scris în viaţa ei un rând. Excepţie făcând un jurnal amoros de când avea vreo 16 ani. Demenţial jurnal. Eu l-am citit dar am jurat că nu dau din casă. Deh! Da' şi dacă mă supără...


La poveşti cu o maimuţică, în Gibraltar:)

Tuesday, February 21, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 8

Nu prea mă iau în serios. Şi nici viaţa nu o iau prea în serios. Aproape orice mi se întâmplă, bun sau rău, devine mai devreme sau mai târziu un motiv de glumă. Ştiu, din proprie experienţă, că oricât ar fi de rău ceea ce mi se întâmplă acum, nu este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla. Următoarea lovitură este mereu şi mai grea decât precedenta, parcă cineva m-ar ţine sub observaţie să vadă cât pot să duc. 

Toate trec aşa că măcar să râdem de ele, nu? Eu asta fac. Iau viaţa în râs, îi iau pe cei din jurul meu în râs şi pe mine la fel. Dacă e să mor, măcar să mor cu zâmbetul pe buze. De când m-am apucat de scris este şi mai simplu. Îmi face cineva zile negre? Ok, nici o problemă. Nu mă cert vocal, prea multă energie irosită aiurea. Dar este o chestiune de timp până când persoana cu pricina devine personaj negativ pe blogul meu. Personajul este tratat cu sarcasm şi umor şi aproape toate trăsăturile şi acţiunile sale sunt reale dar prezentate exagerat. Recunosc că este o limită foarte fină între sarcasm şi răutate şi eu o trec de fiecare dată. De ce fac asta? Pentru că pot. Pentru că am nevoie să-mi exprim sentimentele. Până la urmă, fiecare îşi exprimă furia cum poate şi cum ştie. Unii se ceartă, unii scriu pe blog. Nu ştiu care sunt mai răi. Nu este treaba mea să judec şi dacă stau strâmb şi judec drept, aşa au prins viaţă personaje remarcabile de pe blogul meu.Vezi de exemplu pe Andromeda Cuţit sau cea mai frumoasă fată de pe lumea asta. Nuţi şi Nelu s-au născut şi ei tot din dispreţ,  dintr-un dispreţ pe care îl am faţă de românii mediocri. Doar Catrinel s-a născut din dragoste. 

În concluzie, îmi place să râd, să fac haz de necaz. De necazul meu sau al altora. Fie ce-o fi, eu o să râd. Şi prima şi ultima. Ca să râd mai bine.


A fost odată ca niciodată, un Crăciun de tot râsul în Londra. Mâncare, băutură, oameni noi, adică fix pe gustul meu, după cum se vede şi în fotografie:)))

Monday, February 20, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 7

Când îmi amintesc iubirile mele eşuate, iubirile care au început bine dar s-au terminat prost sau iubirile care nici măcar n-au început dar m-au îndurerat atâta, mi se umple sufletul de căldură. Şi asta pentru că îmi sunt dragi toate iubirile mele ratate. Iubind degeaba, am învăţat că eşecurile nu sunt doar sfârşituri ci mai ales noi începuturi. Am mai învăţat că nici o viaţă nu stă în loc din cauza unui bărbat pentru că un bărbat poate fi primul dar nu şi ultimul şi în nici un caz singurul. Iubirile neîmpărtăşite m-au făcut să-mi tolerez mai uşor eşecurile de orice fel şi să o iau de la capăt mai uşor. Şi mi-am dat seama că de fapt, ceea ce ne defineşte, este cum ne ridicăm după fiecare cădere.


Viaţa este frumoasă. Dont even blink as you might miss it:)

Sunday, February 19, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 6

Îmi place să stau lângă o apă, s-o privesc, s-o ascult cum curge. Gândurile îmi devin mai clare, mai blânde și parcă mai puțin grăbite. Este o iubire ciudată, iubirea asta a mea pentru apă, pentru că nu știu să înot și îmi este atât de frică de apă, că nu pot traversa nici un pod fără să tremur de spaimă. Și de fapt, cred că este mai mult decât iubire, este dependență. Am nevoie să stau lângă o apă, așa cum am nevoie să îmi încep ziua cu o cafea cu lapte sau așa cum am nevoie să mănânc o prăjitură când viața este un pic amară.


Un moment de liniște în apele calde ale Mării Egee.

Saturday, February 18, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 5

Ziua 5 de iubire îi este dedicată surorii mele mai mici. Pentru cine nu știe mai nimic despre sora mea mai mică, sunt câteva posturi elocvente în acest sens. Să vă spun cum este cu posturile astea. Eu scriu ceva despre ea, care inițial o enervează îngrozitor, se jură că nu mai vorbește cu mine NICIODATĂ, dacă nu șterg ce am zis despre ea. Eu nu șterg niciodată, și ea niciodată nu se oprește din vorbit cu mine. După o vreme, postul care inițial o isterizase, începe să o amuze, după care începe să mă întrebe: "Auzi Lavi, dar de mine de ce nu mai scrii? Că uite, iar ai scris despre Cristina. Ce, Cristina e sora ta?" Și atunci, eu, ca o soră bună, scriu iarăși despre ea și iarăși o luăm de la capăt.

Și cum să nu scriu despre ea? Este atât de specială! Eu chiar mă bucur că am acces nelimitat la acest monument de romantism. Este visătoare, credulă, alintată, mâțâită, plânge la filme ce mai, este ca o prăjitură cu multă, multă, multă cremă și cu mult, mult, mult sirop. Eu sunt exact invers, așa că înțelegeți de ce mă bucură s-o am la îndemână. Ca viitor scriitor, n-o să pot scrie la nesfârșit despre curve și proaste. Undeva, la un moment dat, o să trebuiască să introduc și un personaj serafic, care crede că iubirea le biruie pe toate și care iubește, suferă dar nu se lasă cu dat dracu. Ei bine, sora mea mai mică este prototipul acestui viitor personaj. Probabil o s-o cheme Lăcrămioara Speranța. Sau ceva de genul.



Pam pam! Iat-o și pe sora mea mică despre care am vorbit atât! Fotografia este facută în 2010, când am fost ca porumbeii în două, într-o vacanță în Grecia. Nu mă apucasem încă de scris pe blog pe vremea aceea. Înainte să plecăm de acasă, am rugat-o să pună pe iPod niște muzică de vară și niște muzică grecească, să ascultăm și noi la plajă. Când am ajuns pe nisipul fierbinte și am vrut să ne relxăm cu niște muzică adecvată, surpriză! Sora mea mai mică luase din greșeală, colindele de Crăciun ale lui Hrușcă. A fost o vacanță de vară cu mult ler. Și atunci vă întreb: cum să nu scriu despre ea??? Cum???


Friday, February 17, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 4

Îmi plac zilele când nu fac nimic, apoi mă odihnesc. Sunt zilele în care mă rup de realitate și timpul mi-l dedic mie în exclusivitate. Sunt zilele în care telefonul este setat pe silențios și televizorul este oprit. Zilele astea sunt teribil de leneșe și neproductive dar le iubesc și am nevoie de ele ca să mă  întorc la mine și la nevoile mele. De obicei petrec aceste zile în pijama, în pat, cititnd, dormind, scriind sau bucurându-mă de unele dintre prea multele mele plăceri vinovate: seriale mediocre, muzică mediocră, ciocolată și prăjituri în exces sau tabloide de scandal. Unii o numesc depresie, alții o numesc lene, alții poate chiar mizantropie. Eu o numesc voluptate. Pentru câteva zile, îmi permit această voluptate de a nu-mi păsa decât de mine.


Pe această din Lloret de Mar, Spania, am petrecut aproape două săptămâni de singurătate minunată. Eu, Mediterana, castelul, un prosop de plajă și un roman de Anais Nin. M-am redescoperit și cred că cele mai importante decizii din viața mea au început să prindă contur atunci. Și pentru că tot vorbim de Spania, să amintesc și de cea mai vinovată plăcere a mea:)

Thursday, February 16, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 3

Astăzi vreau să declar iubirea mea necondiţionată Americii de Sud. M-am îndrăgostit de această parte a lumii când aveam vreo 16 ani şi am citit pentru prima dată "Un veac de singurătate" de Gabriel Garcia Marquez. Am citit-o pe nerăsuflate şi ştiu că m-am încurcat straşnic în personaje dar m-am îndrăgostit iremediabil de zilele care curg molcolm, întrerupte de sieste leneşe, de mâncărurile exotice, de superstiţii, de obiceiuri, de iubirile pasionale, de magia satului şi familiei columbiene. După bijuteriile de cărți ale lui Marquez au urmat alte și alte descoperiri literare, dintre care mi s-au lipit de suflet Vargas Llosa şi Isabel Allende. O surpriză minunată a fost și mexicana Laura Esquivel. Mai apoi, dragostea mea a crescut odată cu descoperirea muzicii sud americane: Carlos Vives, Julieta Venegas, Shakira, Juanes și atâția alții.

Când am locuit în Toronto, m-am împrietenit cu un grup de mexicani. Mâncare mexicană, petreceri mexicane, prieteni mexicani...cu fiecare zi mă simţeam din ce în ce mai mexicană în adâncul sufletului meu. Cu ei, am învăţat spaniolă în mai puţin de două luni. Parcă limba spaniolă fusese dintotdeauna ascunsă într-un ungher al creierului meu, aşteptând doar momentul potrivit să fie activată.

Nu ştiu să spun de ce sunt atrasă de cultura sud americană. Poate că într-o altă viaţă, am trăit acolo. Nu ştiu cum altfel să explic de ce tresar când aud ritmuri de salsa, de ce mă topesc când aud vorbe de dragoste în spaniolă, de ce sunt sigură că acolo lumina soarelui este portocalie şi verdele lor este mai verde decât verdele nostru. Nu am fost niciodată într-o ţară din America de Sud dar m-aş muta acolo mâine. Fără discuție.


O petrecere cu mariachi in Toronto, de ziua Mexicului. Şi o melodie senzuală aici. 

Wednesday, February 15, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 2

O altă mare dragoste a mea sunt poveștile. Poveștile din cărți, poveștile oamenilor, poveștile de pe stradă...
Când eram mică, citeam cărțile pe nerăsuflate și parcă mă dedublam, eram cu trupul în cameră și cu mintea și sufletul trăiam aventurile eroilor până la identificare cu ei.

Mai târziu am descoperit poveștile oamenilor. Îmi place să ascult cum spun ei, cu vorbele lor, o oarecare întâmplare, nu contează ce fel de întâmplare, fără figuri de stil, folosindu-se doar de cuvinte și de limbajul trupului. Și ce savuros este când asculți aceeași întâmplare povestită de mai mulți oameni, parcă sunt povești diferite. Fiecare individ trăiește, reține și relatează o întâmplare în mod unic. Îmi place să ascult amintiri depănate, să privesc fața și ochii povestitorului, să le observ tresăririle din ochi la retrăirea amintirilor povestite.

Câteodată merg agale pe stradă și mă uit la povești. Îmi pare că oamenii oarecare din jurul meu poartă cu ei bucăți din povestea lor și mă joc încercând să pun cap la cap bucățile. De ce acel trecător a ales să poarte o cămașă galbenă azi? A ales-o el sau prietena lui? Pare genul care si-ar face o prietenă blondă și nu prea înaltă. Probabil că ea s-a îmbrăcat într-o rochie neagră azi și și-a pus cizmele de ploaie, pentru că plouă afară. Nu au luat micul dejun azi pentru că el și-a cumpărat cafea și gogoși de la colț. Și cred că a plecat în grabă, pare că nu-și găsește ceva în geantă, probabil a rămas acasă pe birou. Ieri a fost joi, probabil a stat în oraș cu prietenii până târziu sau poate a făcut dragoste cu prietena lui. Și s-au trezit târziu...

Iubesc poveștile. Le ascult, mă încarc cu ele, le spun mai departe, așa cum le-am auzit eu, cum le-am înțeles eu și cum le-am ținut eu minte. Am o mulțime de povești în mine și aș vrea să le pot spune pe toate. Nu aș vrea să mor cu toate poveștile acestea în mine. Dar poate că nu pot spune o poveste când vreau eu. Poate că fiecare poveste trebuie spusă când vine timpul ei.

Cum ar fi lumea fără povești? Fără poveștile din cărțile pe care le citim duminicile, așezati comfortabil într-un fotoliu, fără poveștile pe care și le spun prietenii la o cafea? Cum ar fi telefoanele primite de la prietenii plecați în vacanță daca nu ar avea povești să-ți spună? Cum ar fi reuniunile de familie sau revederile cu foști colegi sau cu prieteni vechi, dacă nu ar fi povești de povestit?


În fotografie, râul Fuengirola se varsă în Marea Mediterană. Este o fotografie făcută acum câțiva ani în Spania, pe Costa del Sol, în stațiunea Fuengirola. Mereu m-am gândit că o poveste curge asemeni unei ape. Curge sinuos până la punctul de vărsare. Apoi începe altă poveste...

Tuesday, February 14, 2012

Proiectul IUBIRE / Ziua 1

Aleg să aduc prima mea declarație de dragoste orașelor mari și necunoscute. Am fluturi în stomac de câte mă plimb într-un oraș pe care nu îl cunosc. Voluptatea de a nu știi unde sunt, de a nu știi unde ajung dacă fac stânga sau dreapta nu o poate egala nimic altceva. Îmi place să merg fără țintă pe străzi pe care nu le cunosc, printre oameni care nu înseamnă nimic pentru mine și pentru care nu exist. Îmi place să mă simt insignifiantă printre clădiri impunătoare și nefamiliare, îmi place să mă simt a nimănui printre străini. Nu știu cum te simți când vii pentru prima dată pe lume dar probabil aduce cumva cu sentimentul pe care îl am când încerc să-mi croiesc drum într-un oraș nou: sentimentul că o poți lua de la capăt, că poți fi cine vrei tu să fi, că nimic nu îți poate sta în cale. Când orașul îmi este complet străin, știu că nu eu sunt a orașului ci orașul este al meu, întins tot la picioarele mele.


Această fotografie am facut-o când m-am plimbat prima dată prin Toronto. Nu știam că sunt în Dundas Square, nu știam cum am ajuns acolo și nici cum o să ajung acasă. Priceless! :) 

Monday, February 13, 2012

Proiectul IUBIRE

Mâine, 14 februarie, este Valentine's Day, Ziua Îndrăgostiților la americani. O sărbătoare pe care am adoptat-o și noi moț și care nu mă atrage cu nimic. Multe inimioare, mult roz, mult sirop. Mă rog, I am not that kind of girl. Singurul lucru care îmi place la Valentine's Day este ciocolata în exces. Știți vorba aia din bătrâni: all we need is love but a little chocolate now and then, doesn't hurt.

Pe 24 februarie este Dragobetele. Nu știu mare lucru despre Dragobete și mi-e rușine. Știu că Dragobetele sărută fetele și că nu este o tradiție oltenească. Dar de câțiva ani încoace parcă mă agăț cu disperare de tradițiile românești. Le vreau celebrate, conservate, perpetuate. Am sentimentul că românii se leapădă de obiceiurile strămoșești, atrași de sărbătorile glossy ale țărilor "tinere" și încerc un sentiment de pierdere. De pierdere de identitate. Cu toate că eu nu sunt vreo patrioată. Aș pleca mâine din România dar mi-aș lua cu mine sarmalele, mămăliga, mărțișorul, vopsitul ouălelor de Paște, drobul de miel, călușul, dulceața de vișine făcută în casă...Apropo, am facut mămăligă cu brânză și smântână pentru niște prieteni mexicani și le-a plăcut mult. Au mâncat-o cu pâine. V-am spus doar că eu îmi iau mămăliga cu mine pe unde mă duc.

Mâine demarez un proiect personal. În intervalul 14 - 24 februarie, voi scrie un post pe zi, în care, în minim 100 de cuvinte, voi scrie despre iubire, despre ce iubesc eu, despre cum iubesc eu. Fiecărui post îi voi asorta o melodie dragă mie și o fotografie din arhiva personală.

Iubirea face lumea să meargă. Iubirea și ciocolata. Așa că, să dăm drumul la iubire: de sine, de iubiți, de părinți, de căței și pisici, împărtășită, neîmpărtășită, secretă, obsesivă etc. Viața și iubirea nu au granițe pentru mine. Nu cred că vârsta, culoarea sau sexul trebuie să fie impedimente pentru iubire. Spuneți-mi poveștile voastre de iubire la lavinika@gmail.com. Pe cea mai frumoasă o voi publica pe blog la sfârșitul proiectului. O poveste de iubire frumoasă nu este neapărat o poveste care s-a terminat cu ei luați și trăind fericiți până la adânci bătrâneți. O poveste este frumoasă dacă lasă o urmă, dacă îți face sufletul să zâmbească atunci când ți se ivește în minte preț de-o secundă, dacă te-a făcut mai bun.

Proiectul se va desfășura și în limba engleză pe www.ana-lavinia.posterous.com . Mai mult, pe www.torontotraveller.wordpress.com voi scrie în același interval de timp, 14 - 24 februarie, posturi zilnice despre motivele pentru care Toronto îmi este așa de drag.

Poftiți la iubire, vă rog:)

Sunday, February 5, 2012

What Not To Do After A Divorce

Read some tips in my newest article for examiner.com .

Ce îmi place mie pe lumea asta

Îmi plac așa de multe lucruri pe lumea asta, că nu știu cu ce să încep. Îmi place soarele, îmi place cum mirose primăvara și îmi place cum se trec frunzele arțarilor în Canada. Îmi place că trăiesc pe singura planetă cu ciocolată, îmi place cum câte o melodie sau câte un parfum mă țin agățată de câte o amintire frumoasă și nu mă lasă să o uit. Îmi place să stau sub două plăpumi când e frig afară și îmi place să îmi pierd privirea în ceva frumos. Îmi place că lumea este colorată, îmi place că nici un om nu seamănă cu altul și îmi place cum lumea devine din ce în ce mai mică pe măsură ce vedem mai mult din ea. Îmi place că unii oameni sunt răi pentru că răutatea lor îi face neprețuiți pe cei buni. Îmi place că există cărți, că niște oameni au știut să pună pe hârtie povești și gânduri și sentimente. Îmi place să ascult copiii vorbind între ei. Îmi place să stau lângă o apă într-o zi cu soare. Îmi place să colind străzile aiurea sorbind dintr-o cafea cu lapte. Îmi place să scriu într-o cafenea aglomerată. Îmi place să mă plimb noaptea printre blocuri și printre case și să arunc priviri furişe în viața străinilor. Îmi place că oamenii sunt povești. Îmi place că soră-mea este romantică și ipohondră și mă lasă să râd de ea că este romantică și ipohondră. Îmi place cum fiecare destinație banală devine zonă cu grad de risc ridicat când se duce Catrinel acolo. Îmi place că bărbații nu sunt perfecți și că în fiecare zi petrecută într-o relație, învățăm că nu mai este vorba despre mine ci despre noi, învățăm să avem răbdare, să înțelegem, să tolerăm, să acceptăm, să spunem da mai des decât spunem nu, învățăm despre compasiune, tandrețe, tăcere. Învățăm că iubirea înseamnă de fapt toate astea la un loc, plus multe altele pe care nu le știm dar le învățăm în timp, în doi. Îmi place că încet, încet, se face loc pentru toată lumea. Că încet, încet nu ne mai împarțim în albi și negri, creștini și păgâni, heterosexuali și homosexuali ci suntem toţi oamenii. Îmi place cum oamenii vorbesc cu toată ființa lor, nu doar cu gura, cum poți să înțelegi ce vrea să spună un om, doar privindu-l. Îmi place că visez marea cu sarea dar pot să mă mulțumesc cu atât de puțin. Îmi place că atunci când nu-mi ies planurile, imediat îmi fac altele. Îmi place că pot să găsesc ceva amuzant în orice tragedie. Îmi place când oamenii își iau visele în serios. Îmi place când oamenii au curaj, când își trăiesc viața, când își asumă riscuri. Îmi plac multe...îmi place tot...Îmi place de mine, îmi place de tine, îmi place că viaţa este ca un cadou în cadou...desfac cutie după cutie şi surprizele sunt din ce în ce mai frumoase.Hai, recunoaşte! La vita e bella!

Ce mă enervează pe mine pe lumea asta

S-o spun pe-a dreaptă, am stat ceva să mă gândesc ce mă enervează pe mine pe lumea asta. Mi se părea că mă enervează multe, dar se pare că nu e chiar așa. Sunt mai tolerantă decât credeam eu și asta mi se pare foarte drăguț. Am început să cresc în ochii mei.
Păi, să începem cu chestiile mărunte. Mă enervează oamenii care aruncă gunoaie pe jos și oamenii care se supără dacă tu ai altă opinie. Da, în general am alte opinii decât ale oamenilor. Dacă eu pot să trăiesc cu opiniile voastre, voi de ce nu aveți loc de ale mele? În loc să luați aminte și să învățați ceva util, vă enervați ca proștii. Treaba voastră. Eu vă las, ca am loc de voi. Și dacă n-am, îmi fac, că nu e planeta lu’ tata, să rescriu eu noua ordine mondială. Deși se cere rescrisă cu disperare. Dar încă n-a murit Dumnezeu, să mă lase șefă peste lume, așa că îmi văd de treburile mele de muritoare. Toleranța față de cei mai puțin înzestrați este una dintre treburi. Ce este ciudat, e că noi, deștepții, îi tolerăm pe proști. Ei nu ne tolerează pe noi! Și se mai și enervează că existăm și spoiesc aerul cu energia lor negativă. Ați observat?
Tot din categoria oameni, mă enervează aia care cred că dacă n-au auzit ei de ceva, nu există. Acum, voi să iertați progresul, că nu stă după voi, să vă dumiriți ce și cum. Și eu sunt ușor înapoiată din punct de vedere tehnologic. De exemplu, nu știu să editez contactele in smartphone dar nu nu mă auzi zicând: domne, nu există opțiunea de editare, d-aia nu reușesc să fac modificări. Prefer să fiu tâmpită că nu găsesc eu opțiunea aia, că deh, atâta pot, tehnologia asta nu e pentru toți și pentru mine sigur nu e. Dacă i-aș face pe alții proști, pentru că sunt eu tâmpită, chiar că aș fi o mare tâmpită. Așa măcar sunt o tâmpită simpatică și poate unii chiar cred c-o fac pe gâsca gratuit, știindu-mă isteață de fel. Ei, recunosc, uneori fac pe proasta dar nu e cazul acum. De data asta chiar dau în gropi, cu editatul ăsta.
Mă mai enervează soră-mea. E de un sentimentalism leșinat, că uneori, când mă prinde cu burta plină, mi se face rău fizic. Eu nu zic, doamne ferește, că e rău ca ea. Lumea zice că e rău ca mine. Mie îmi place de mine, nu pot să fiu de acord cu lumea la faza asta, eu sunt chiar mișto. Nu dau pe dinafară de sentimentalism, nu îmi strig amorul în patru zări și dacă mă supără un tip, d-apăi eu nu ma pun pe plâns că uite ce soartă tristă am, eu fată bună, el măgar etc. Eu îl las și îmi iau altul, că slavă domnului, bărbați sunt pe toate drumurile. Dar soră-mea, nu!  Ea dacă nu se zbate în viață ca ogarul în lanț, nu simte că trăiește. Ce face dacă nu are probleme? Păi simplu, le creează. N-o sună gagicu-so? Clar! Însemnă că a murit! Și dă-i jelanie. Aude că n-a dormit gagicu-so acasă? O femeie normală s-ar gândi că a dormit la alta. O femeie ca mine nu s-ar gândi la nimic că are chestiuni mai importante de făcut. Dar soră-mea, doamne, s-a gândit căăăă…..a dormit băiatul pe străzi, vai mama lui. Nu la un prieten, nu la un hotel, nici măcar la un adăpost pentru oamenii străzii! Direct pe asfalt! În frig și ploaie! Acum regret că am forțat-o să citească "Singur pe lume" în copilărie. Eu cred că de aici i se trage. Bine naiba că nu m-a ascultat când i-am zis să citească și "Cuore – inimă de copil", că era caz de psihiatrie acum. Mai mult, subiect de laborator pentru cercetătorii britanici. Ca să nu mai povestesc de ipohondria ei proverbială deja. Ultima ispravă…se duce la doctor și ăsta o consultă amănunțit și îi zice că n-are nimic. Absolut nimic. Ea nu și nu. Începe să-i dea variante: cum? Nici din aia? Nici din cealaltă? Puțin așa? Aaaa…trebuie că mai am din aia…Doctorul zice: îmi pare rău, dar n-aveți! Ea zice: dar am avut! Am făcut și tratament! Doctorul zice: Aaaa, păi înseamnă că v-a trecut datorită tratamentului. Ea zice: păi cum? Doar după un tratament? Foarte dezamăgită soră-mea. I-a dat doctorul în scris că nu are nimic cronic sau patologic.  A plecat înapoi la Londra cu coada între picioare. Câteodată cred că s-a mutat la Londra doar doar or s-o  remarce cercetătorii britanici și or s-o facă obiect de studiu.
De asemenea mă enervează că în Romania e totul pe dos. De exemplu, într-o țară normală, Elena Băsescu de abia și-ar gasi de lucru la Starbucks. România a trimis-o să ne reprezinte în Parlamentul European. Și gata cu subiectul ăsta, că mă enervez și mă enervează când mă enervez pentru chestiuni idioate, cum este Elena Băsescu.
Cel mai rău și mai rău mă enervează că nu găsesc un bărbat care să fie bărbat. Vreau și eu un bărbat adevărat, din ăla de ar merge la oaste dacă ar fi cazul, sau măcar la proteste în centru. Un bărbat care când zice el că așa e, să nu mai pot face altceva decât să aprob. Dar nu din cauză că mi-e frică de el, ci din cauză că așa e, cum a zis el și m-a lăsat fără replică. Un bărbat care să fie curvă în pat și gentleman când ieșim pe afară. Eu nimeresc din aia de sunt gentlemani peste tot. Zău că nu vreau maniere în pat, sincer! O femeie are nevoie să fie puțin smucită, are nevoie să-și strice părul și să-și rupă unghiile când șifonează așternuturi cu cineva! Oricum, m-a ferit Dumnezeu de din aia care sunt curve peste tot. Tot e bine. Vreau un bărbat care nu se uită cu mine la toate siropoșeniile și se preface că-i place. Eu mă uit că-s dereglată hormonal. Tu ce scuză ai? Vreau un bărbat care nu se simte rănit că-l fac ca pe dracu când am SPM. Să suporte cu stoicism, că nici mie nu mi-e ușor să fiu scorpie o dată la trei săptămâni. Habar n-ai cum e să simți o săptămână pe lună că întreg universul ți-e potrivnic. Obișnuiește-te cu ideea că o dată pe lună ești porc, egoist, curvar și ce mi-o mai veni la gură și lasă-mă în boii mei. Dacă ai știi de ce sunt în stare în perioada aia, cred că m-ai lăsa în boii mei. Dar ești atât de insensibil, că nici măcar search pe google n-ai dat, să vezi ce puii mei e SPM ăsta. Îți spun eu acum: SPM e când tu nu ești bun de nimic și eu dau dovadă de milă și omenie că nu te omor pe loc. Dar nu știu până când o să țină asta, că nici universul cică n-ar fi infinit, dar răbdarea mea? Vreau un bărbat brav. Când e inundație, să preia mopul și controlul și să gestioneze situația de criză și pe vecinii de jos cu tact și diplomație. Un bărbat sigur pe el, care schimbă becurile cu atitudine, de parcă știe ce face, nu de parcă operează pe creier. Vreau un bărbat responsabil, care să știe că gunoiul se duce zilnic, nu doar când pute rău sau când țip eu la el. Ce dau la schimb? Pe mine toată plus bonus. Adică, te poți uita la câte meciuri vrei, oricum am și eu treburile mele și mă enervezi când nu te uiți la meciuri sau la filme cu bătaie, că începi să observi că îmi ia o oră să mă îmbrac, că stau prea mult în baie, că vorbesc prea mult la telefon, că bârfesc. Și nu înțelegi. Și vrei să-ți explic. Așa că e mai bine să rămânem fiecare în lumea noastră. Și te mai las să te duci la bere cu băieții. Că mă duc și eu cu fetele. Tot la bere. Sau vin. Sau ambele. Că nu mai bem cafea ca proastele. Sau ceai. Tot ca proastele. Poate cu rom, că lumea nu mai e cum a lăsat-o strabunică-ta când și-a dat obștescul sfârșit. Fustele s-au scurtat și consumul de alcool a crescut. Se numește evoluție și ai fi învățat despre ea la școală dacă nu ai fi stat la fumat în baie tot liceul.
Mai sunt câteva chestii care mă enervează, nu multe, dar nu-mi vin acum.  Eventual scriu partea a doua, dacă-mi amintesc. A, da, mă mai enervează curvele. Curvele sunt alea care nu se fut pentru că le place, cu femeile alea n-am nimic, toti avem plăceri și hobby-uri din cele mai felurite. Curvele sunt alea care se fut din cu totul alte motive: pentru bani sau alte bunuri mobile și imobile, de proaste sau ca să se simtă șmechere. Dar despre asta, cu altă ocazie.